Despre limitele democraţiei

Contestarea şi relativizarea adevărului ştiinţific în numele libertăţii de expresie şi de religie la care asistăm astăzi pune democraţia la grea încercare. Să fi ajuns, datorită extremismului, la limita democraţiei? Că sunt unii care seamănă vânt ca să culeagă furtună, este de la sine înţeles. Dar de ce sunt lăsaţi să meargă atât de departe? Să sufere statele democratice contemporane de o criză de legitimitate care le face incapabile să reacţioneze împotriva radicalismelor de toate felurile? Ori poate caută în crizele suprapuse răspunsul la problemele structurale ale democraţiei? În fond, unul dintre teoreticienii la care mă voi referi mai jos, Joseph Schumpeter, vorbea deja acum mai bine de şapte decenii de valenţele "distrugerii creative" şi vedea în crize o oportunitate de inovare economică şi socială. Pentru Schumpeter, "furtuna distrugerii creative" este un fenomen ciclic de schimbare care "revoluţionează" economia şi societatea, şi care va duce în final la depăşirea capitalismului. Ori, popularitatea lui Schumpeter este astăzi mai mare decât altădată în rândul multor teoreticieni sau politicieni. Despre asta să fie vorba atunci când statele se lasă atrase, precum fluturii în faţa farurilor unor maşini noaptea, spre marginea prăpastiei?

Deja mişcările de protest care, de la vestele galbene la Black lives matter, puneau în evidenţă limitele democraţiei apăruseră înainte de pandemia de Covid19, dar acum au luat forme de-a dreptul insurecţionale, aşa cum s-a întâmplat cu atacul împotriva Capitoliului la Washington, în 6 ianuarie 2020, sau se întâmplă în Canada, cu camionagii, acum. În faţa acestor situaţii extreme apar întrebări legitime: în fond, ce mai este statul astăzi? Poate acesta interveni împotriva unor cetăţeni revoltaţi?

Confruntat cu amploarea mişcărilor de protest din ţările occidentale în ultimul deceniu şi cu ascensiunea extremismului de toate felurile - de dreapta, de stânga, religios -, discursul tradiţional democratic îşi pierde forţa, iar totul devine din ce în mai dramatic. De fapt, după ce căderea comunismului părea să fi adus "sfârşitul Istoriei", o serie de eşecuri ale adaptării modelului de democraţie occidental - prăbuşirea dictaturii şi înlocuirea ei cu haos în Irak sau Libia, de exemplu - au dus la deprecierea democraţiei. Dar crizele din ultima vreme din Occident arată cum democraţia se prăbuşeşte nu doar în aşa zisele ţări subdezvoltate, ci şi în statele occidentale dezvoltate. De unde vine această contestaţie?

În primul rând, din însăşi înţelegerea democraţiei. Dacă democraţia, directă sau indirectă, este înţeleasă ca guvernare a poporului chemat să voteze asupra deciziilor care trebuie luate sau, cel puţin, să aleagă reprezentanţi care vor lua aceste decizii în numele său, atunci când deciziile nu par a corespunde opiniei majorităţii, poporul n-ar mai guverna, deci ar fi justificat să se revolte. Sigur, se consideră că "poporul" poate lua deciziile în deplină cunoştinţă de cauză atunci când votează. Dar ce se întâmplă dacă opinia "poporului" intră în contradicţie cu adevărul ştiinţific? Tocmai aici intervine ceea ce Tocqueville identifica drept o limită a democraţiei: tirania majorităţii.

În epoca post-adevărului în care ne aflăm, în care faptele devin o chestiune de opinie şi, prin urmare, fac dificilă - dacă nu imposibilă - orice dezbatere argumentativă, ne pune în faţa constatării că democraţia a devenit un fel de cochilie goală care poate fi umplută cu orice. Aşa că indiferenţa sau ostilitatea faţă de adevăr şi consecinţa sa, abolirea valorii sale normative, face ca orice graniţă dintre adevăr şi fals să se estompeze. Astăzi, refuzul faptelor şi evidenţelor ştiinţifice este nu fals, ci "democratic"! Faptul de a nega realitatea unui fapt în prezenţa celor care sunt martori face posibil orice fel de negaţionism, inclusiv al Holocaustului.

Dar, este tirania majorităţii o limită a democraţiei sau o simptom al lipsei de democraţie? Pentru a înţelege această dilemă, să facem o mică investigaţie în istoria gândirii politice privind democraţia. Gânditorii politici greci din antichitate erau mai degrabă ostili faţă de democraţia ateniană. Pentru Platon şi Socrate, modelul ideal este întruchipat de republică, iar nu de democraţie, pe când pentru Aristotel, acesta era un regim mixt care combină elemente ale democraţiei ateniene cu cele ale aristocraţiei.

Mai apoi, de la Montesquieu la Tocqueville, poziţia lui Aristotel este acordată cu evoluţia tipurilor şi moravurilor, iar Rousseau avea să introducă în ecuaţie problema ceva mai complicată a suveranităţii populare. Se ajunge astfel la un fel de consens în care democraţia ar fi un regim în care suveranitatea poporului este compatibilă cu un regim mixt, deci un regim republican - în sensul de res publica, de regim al binelui public, nu de formă de guvernământ - bazat pe parlamentarism.

Ori, aici vine poziţia lui Joseph Schumpeter, despre care vorbeam mai sus. Cunoscut pentru analiza sa asupra capitalismului, Schumpeter este şi unul dintre principalii reprezentanţi ai aşa-zisei teorii elitiste a democraţiei. Conform acestei teorii, dezvoltată în cartea sa capitală, Capitalism, Socialism and Democracy (1942), democraţiile occidentale dau naştere unor regimuri politice care permit unor indivizii să ajungă la putere în urma unei competiţii pentru asigurarea voturilor alegătorilor. Din această perspectivă, obiectivul aleşilor nu este acela de a aplica rousseau-niana voinţă a poporului, ci de a dobândi puterea pentru a putea lua decizii politice în virtutea legitimităţii conferite de alegeri. Schumpeter a contestat ideea că democraţia este un proces prin care electoratul identifică binele comun, iar politicienii pun în aplicare această viziune. Pentru economistul austriac acest lucru este nerealist pentru că ignoranţa şi superficialitatea oamenilor îi face uşor de manipulat. Mai mult, el a susţinut că, şi dacă binele comun ar fi eventual descoperit de alegători, aceştia nu au cunoştinţele necesare pentru a elabora politici guvernamentale realiste şi eficiente. Această situaţie face ca "guvernarea de către popor" să fie nu doar improbabilă, dar şi de nedorit. În schimb, el a susţinut un model minimalist, mult influenţat de Max Weber, în care democraţia electorală s-ar reduce la un mecanism care asigură competiţia între lideri, cam la fel cum se întâmplă în economia de piaţă cu produsele. Deşi alegerile periodice legitimează guvernele, programul de politici guvernamentale este văzut în mare măsură ca al politicienilor şi nu al poporului, rolul participativ al indivizilor fiind în consecinţă limitat.

Ori, dacă în ultimele două secole guvernarea şi politica se specializează, ideologia democratică sugerează, din contră, că poporul are toate competenţele necesare pentru a guverna. Între realitatea guvernării şi iluziile populismului democratic se naşte o prăpastie, şi de aceasta vor profita duşmanii democraţiei. Pentru că susţinerea superiorităţii morale a opiniei asupra adevărului ştiinţific duce la atingerea acelor limite ale democraţiei care fac posibil haosul. Iar după haos şansele ca restaurarea ordinii să ia forma unei tiranii sunt foarte mari.