Diferenţa economică dintre a fi şi a nu fi

Fănuş Neagu, personajul uman, l-a părăsit definitiv pe Fănuş Neagu, meşterul de biserici închinate limbii române. Primul a trecut la cele veşnice, cel de-al doilea a rămas să se lupte cu propria lui posteritate. Ctitoriile pe care şi-a lăsat înscris numele sunt printre puţinele locuri de rugăciune în care cei ce au primit botezul scrisului şi al cititului în limba română pot descoperi că excesul de suflet şi de semnificaţie cu care sunt încărcate cuvintele nu este menit nici să epateze, nici să creeze impresia de saţietate, ci să reînvie pentru noi, muritorii acestui timp întîmplător al istoriei, imaginea vie, palpabilă, a abundenţei din Grădinile Raiului.

Reacţiile publice, obişnuite în astfel de ocazii, sunt o cascadă de cuvinte, sintagme şi construcţii lingvis-tice excesive prin recursul la superlative, invocarea realizărilor şi a oportunităţilor, mai mult sau mai puţin ratate, care marchează trecerea prin lume a oricărui om. Cu atît mai mult a unuia care a trăit sub osînda pe viaţă a creaţiei şi sub mîngîierea unică, dar definitorie, a geniului.

Faptul de A Fi, sau rezumatul concentrat al vieţii cuiva, distilat pînă la rarefierea filosofică, poate fi simplu consemnat economic sub forma unei balanţe contabile. Pe două coloane, aşezate pentru comoditate în paralel, viaţa oricui poate fi rezumată la un şir de cîştiguri şi de pierderi; realizări şi ratări. Bilanţul cade inexorabil ca piatra de lespede şi, ca o ultimă şi eternă nedreptate a lumii, singurul care nu-l mai poate contesta este chiar cel împricinat! Modelul acestei ciudate algebre morale a fost formulat pe la 1775 de un anume Benjamin Franklin ce a pretins că este posibil să egalezi şi să elimini plusurile şi minusurile de pe cele două coloane, pînă ajungi la o ireductibilitate care dă verdictul cu precizie: cîştigător sau pierzător!

Moartea cuiva poate şi ea fi pusă în acelaşi format? În acest din urmă caz, se întîmplă ceva neaşteptat şi oarecum ciudat. Intempestiv, un număr mare de oameni îl transformă pe cel dus într-un mare datornic. Fiecare acuză propriile pierderi, estimate cel mai adesea ca fiind atît de mari, încît pentru unii devin incomensurabile. Dispărutul se încarcă brusc cu un pasiv imens. Se umple de datorii! În economia lui A Nu Fi, se vede trea-ba, balanţa este puternic dezechilibrată, mai ales că împricinatul nu mai poate agonisi, nimic!

Cum fiecare îşi ţine catastiful lui cu datornici şi datorii, nu pot vorbi decît în nume propriu. Datoria lui Fănuş Neagu către mine, spre exemplu, este lumea aceea pe jumătate mitologică, pe jumătate reală (problema este că nu ştii niciodată unde se termină una şi unde începe cealaltă!), lumea unui Orient care îşi varsă peste noi, prin poarta unei eternităţi numită Brăila, de-a valma, cam tot aşa cum face Nilul cu cîmpiile Egiptului, sevele vii, mîlurile stătute, ori suflul sleit al cadavrelor trecute de mult dincolo de descompunere.

Fănuş Neagu mai lasă în urmă o uriaşă datorie: va fi lipsit de-a pururi de epigoni. Asemenea lui Wagner, nimeni nu va mai putea şi nici nu va mai fi tentat să-i calce pe urme. Nu atît de teama de-a nu da piept cu eternitatea lui masivă, cît din lipsa meşteşugului cuvintelor şi a harului irepetabil revărsat peste ele din ulciorul unui singur suflet.

Hotărît să-mi recuperez paguba, nu văd altă soluţie rezonabilă decît să aştept încasarea unor dividende. Pot să-mi imaginez generaţii şi generaţii viitoare care vor cutreiera lumea romanelor lui Fănuş Neagu, iar de acolo, din bucuria lor o să-mi iau şi eu tainul care să mă răsplătească de paguba pe care ne-a făcut-o astăzi; cu siguranţă, fără voie.

Iar mai apoi, cu mintea românului cea de pe urmă, stau şi mă cuget că tot răul spre bine şi din pagubă se poa-te face, totuşi, cîştig: dacă tot suntem condamnaţi să privim eternitatea doar prin gaura cheii, măcar avîndu-l pe Fănuş dincolo, ştim cel puţin, aşa, că suntem cumva mai bogaţi.