Dilema de la Riga

Deşi a fost brevetată de Shakespeare, ca dilemă a nefericitului prinţ al Danemarcei, la Copenhaga, dilema "A fi, sau a nu fi" funcţionează la fel de bine şi la Riga. Acolo unde se întîlnesc, zilele acestea, şefii de stat şi de guvern din ţările membre NATO.

Chiar dacă pare dramatic, tonul este cît se poate de potrivit pentru realitatea politică şi militară din cadrul Alianţei. Secretarul general al NATO a făcut sumarul temelor şi al problemelor la care înalţii oas-peţi ai Latviei vor trebui să găsească răspunsuri.

Primul coş este cel politic, unde Jaap de Hoop Scheffer pare să fie preocupat mai degrabă de trecerea în revistă a succeselor. Lărgirea Alianţei şi politica "uşilor deschise" au creat, într-adevăr, un cerc mult mai larg de cooperare pentru pacea şi securitatea Europei. NATO s-a plasat în postura de focar al transformărilor pozitive care au avut loc în diferite ţări ale continentului, de la căderea cortinei de fier, pînă azi. La fel de pozitivă a fost şi extinderea cooperării prin instrumentele de parteneriat, cu ţări care nu aspiră să devină membre ale Alianţei, dar au un interes important în cooperarea cu aceasta. Orizontul, conform secretarului general al NATO, ar putea fi extins, practic, la nivel global, de vreme ce sunt vizate parteneriate cu ţări ca Noua Zeelandă, Australia, Coreea de Sud şi Japonia. Tot în plan politic, o preocupare semnificativă este şi aceea de lărgire a palierelor de consultare şi dialog, între membri. Tema aceasta nu este cîtuşi de puţin secundară sau lipsită de importanţă. Articolul 4 din Tratatul de la Washington desenează foarte clar acest atribut al Alianţei. Consultarea, însă, ca metodă de lucru între aliaţi, a fost pusă la grea încercare în ultimii ani, pe fondul unor deosebiri marcate de politică internaţională, între diferiţi membri: Statele Unite pe de o parte şi Franţa, Germania sau Spania, în legătură cu conflictul din Irak, abordarea "luptei împotriva teroris-mului" sau a raporturilor între "Noua Europă şi Vechea Eu-ropă" etc.

Al doilea coş este cel al trans-formărilor la nivelul infrastructurii, dotării şi conceptelor de apărare, utilizate de statele membre ale Alianţei. Aici, problema este mai ales una de adecvare: a forţelor la obiective şi a resurselor la primele două. Europa este depăşită la toate capitolele "reformei militare" de Statele Unite, iar diferenţele structurale fac tot mai dificilă cooperarea atît la nivel conceptual, cît şi al acţiunilor de pe teren. Pe de altă parte, dis-ponibilitatea europenilor de a investi masiv în domeniul militar rămîne redusă drastic, atît de condiţiile economice din Europa, cît şi de instalarea în plan politic a unei hiper-relaxări, cînd este vorba despre ameninţările tradiţionale.

În sfîrşit, al treilea coş este cel al operaţiunilor aflate în desfăşurare, dintre care, desigur, cea din Afganistan este crucială, nu doar pentru credibilitatea politică şi militară a Alianţei Nord Atlantice, ci şi pentru viitorul organizaţiei.

Tonul colorat intens cu optimism, al lui Jaap de Hoop Scheffer, nu va fi împărtăşit, cu siguranţă, decît de foarte puţini dintre cei care se vor întîlni la Riga, zilele acestea. De ce? Ne-o spune, chiar dacă cu ocolişuri diplomatice, chiar Preşedintele Adunării Parlamentare a NATO, Pierre Lellou-che. Agenda politică a Alianţei arată mult mai dilematic decît pare la prima vedere. Oamenii politici răspunzători de viitorul NATO caută încă răspunsul la întrebarea fundamentală privind "raţiunea sa de a fi". Este Alianţa, pentru membrii săi, platforma politică principală de discuţie a problemelor de securitate, aşa cum declara Angela Merkel? Este, mai degrabă, structura necesară pentru crearea unui "parteneriat global", cum pare să indice viziunea lui Jaap de Hoop Scheffer? Sau este o organizaţie în expansiune globală, responsabilă de securitatea internaţională, concurentă directă a ONU, aşa cum sugerează punctul de vedere al lui Jose Maria Aznar? Or, ar putea fi, aşa cum sugera fostul secretar al Apărării, D. Rumsfeld, doar o coaliţie de coaliţii adhoc, definite de misiunile asumate politic? Europa, spune înaltul oficial parlamentar francez, este de fapt deşirată de tensiunile dintre trei grupuri de state: "neutri", euro-atlantiştii şi euro-gauliştii. Discrepanţa dintre cheltuielile militare ale Statelor Unite şi cele ale europenilor nu ţine doar de "viziuni" diferite asupra lumii, ci tinde să facă din Europa doar o anexă tot mai puţin funcţională a "potenţialului american". Este aceasta o postură favorabilă pentru dezvoltarea în viitor a Alianţei? Tot mai mulţi analişti cred că nu! În sfîrşit, abordarea problemei dificile a terorismului şi combaterii lui, după angajarea operaţiunii NATO din Afganistan, pune NATO într-o situaţie foarte dificilă. Conceptual, unii dintre europeni au dezvoltat politici radical diferite de cele americane, dar pe teren se află cu toţii în aceeaşi situaţie. Ratarea obiectivelor politice ale intervenţiei din Afganistan, revirimentul masiv al "talibanismului", întîrzierea "pacificării" întregii ţări, existenţa paralelă a mai multor structuri şi instituţii care se află în competiţie pentru exercitarea autorităţii, la nivel local şi central, sunt semne cel puţin îngrijorătoare. Pe de altă parte, abordarea militară pare, din nou, să o fi luat înaintea celei politice. Preşedintele Franţei va face la Riga, cu siguranţă, o pledoarie, dacă nu chiar presiuni puternice, pentru dezvoltarea dimensiunii politice în abordarea şi gestiunea crizelor. Cum şi prin intermediul căror instrumente, va fi cu siguranţă o temă ce va naşte multe controverse. La situaţia din Afganistan se adaugă celelalte "conflicte îngheţate", din spaţiile adiacente ale NATO, la care nu există, nici pe departe, un răspuns comun al Alianţei. Pe scurt, la Riga vor fi atacate probleme cheie pentru viitorul Alianţei. Dacă răspunsurile nu vor fi neconvingătoare, privirea în zare, ca metodă de eludarea a constrîngerilor curente, nu va mai putea salva nici măcar aparenţele. NATO, ori rămîne o structură cre-dibilă de gestiune a securităţii aliaţilor şi partenerilor, ori tinde către o formă cu tot mai puţin fond