Din miasmele guvernării: datoria publică

A. Pentru orice guvern care vrea să-şi onoreze mandatul - singura alternativă dezirabilă în exercitarea puterii cu care a fost însărcinat! - reproducţia şi dezvoltarea bunurilor şi serviciilor publice în condiţii de eficienţă economică şi eficacitate socială reprezintă o obligaţie instituţională, onorantă, care însă, de multe ori, se dovedeşte dificilă, datorită posibilităţilor limitate pe care le oferă resursele financiare de care beneficiază legal bugetul public.

Atragerea resurselor de finanţare lipsă se poa-te realiza prin două modalităţi:

- prin reconsiderarea fiscalităţii sau,

- prin atragerea altor resurse financiare (rambursabile - datorie publică, şi/sau nerambursabile).

1) Datorită lipsei de implicare, în absenţa unei viziuni novatoare (schimbarea de paradigmă se lasă aşteptată, deşi a devenit scadentă!) şi ca urmare a cererii exprese de expertiză aplicată pe care o reclamă, reorganizarea fiscului rămâne la neîndemână şi este dezavuată, tacit sau explicit, de decidenţi. Aceasta, în pofida faptului că reconsiderarea avenirii capitalurilor şi a fructificărilor lor în materia fiscală şi restructurarea asietei fiscale nu mai pot fi amânate (costurile de agenţie au atins cote alarmante).

Mai mult, în pofida evidenţei că diminuarea arieratelor fiscale şi cvasi-fiscale prin stimulente şi constrângeri(1) şi că adoptarea unor mecanisme fezabile de combatere a comportamentului de tip "pasager clandestin" şi a corupţiei(2) sunt părţi intrinseci ale soluţiei, nimic nu se întâmplă ; într-o letargie vinovată, Puterea "se scobeşte-n nas" !

Astfel, creşterea produsului fiscal - principala resursă de finanţare a cheltuielilor publice - se realizează predilect prin creşterea ratei de impunere şi/sau prin creşterea numărului de taxe şi impozite.

2) Completarea necesarului de resurse bugetare - natural sau "hotărât"! - prin contractarea de datorie publică sub formă de împrumuturi externe şi/sau emisiuni de titluri de datorie publică (titluri de stat pe termen scurt, mediu şi lung, interne şi/sau externe, denominate în lei şi/sau în valută) a devenit predilectă şi reprezintă fără îndoială un "escape" (şi nu o soluţie rezolutivă), date fiind costurile împovărătoare care însoţesc demersul, o "ieşire prin sărindar" care, în cazul creditelor ce depăşesc limita temporală a mandatului (a îndreptăţirii legale), este şi profund imorală şi patent ne-constituţională.

3) Aproprierea fondurilor nerambursabile (în fapt, resurse de contra-partidă - până acum irosite - oferite pentru inconvenientele întâmpinate de stat, ocazionate de integrarea în diferitele organisme internaţionale la care s-a afiliat şi la care varsă cotizaţii anuale!), condiţionată de utilizarea lor strictă în conformitate cu scopul pentru care se acordă şi de o co-finanţare modică din partea beneficiarului, reprezintă un eşec pentru România şi, încă, nu constituie o sursă semnificativă de finanţare, nici pentru economia reală, nici pentru economia publică.

B. Alternativa urâtă a guvernării - utilizarea oportunităţilor deschise legal şi aşezate la îndemână odată cu venirea la putere pentru parvenirea politică - decurge pe aceeaşi cale. În loc să fie preocupată de eficientizarea economiei publice pe care o păstoreşte, Puterea angajează, în neştire, datorie publică spre a-şi satisface clientela politică şi pentru a-şi asigura perpetuarea la putere. Funcţional, vorbim tot de un "escape", de o "ieşire prin sărindar" prin care eşecul politicilor publice este compensat prin angajarea de noi tranşe de credite externe şi interne.

Însoţită de lipsa crasă de expertiză, de ineficienţă fiscală, de corupţie şi de dispreţul funciar pentru costurile pe care le aşază pe umerii comunităţii, o asemenea guvernare eşuează - de obicei - în prădalnic şi poate destructura acumulări istorice (materiale şi de comportament), putând distruge, pe durata unui singur mandat, viitorul a generaţii întregi. Exersarea ei, în respectul adagiului machiavellic "divide et impera" (cu atât mai eficace în susţinerea Puterii, a rezilienţei şi a anduranţei sale politice, cu cât aceasta se adânceşte în neligimitate) şi în dispreţul total faţă de comunitate (vezi curbele de sacrificiu hotărâte şi aplicate din 2009 încoace şi raptul instituit în administrarea banului public) depăşeşte vespasianismul politic şi transcede în plutocraţie ordinară.

În cazul României, date fiind rezultatele previzibile cu care se va încheia ciclul politic început în 2005, nu este de mirare că prejudiciul atinge - deja, consistent - şi generaţiile nenăscute!

Evident, impedimentele funcţionale şi operaţionale cu care se va confrunta următoarea guvernare vor fi dramatice. Cazul limită pe care-l exprimă empiric România recentă - în instanţă imediată, vorbim de guvernul reajustat şi rămas, împotriva evidenţei(3), la putere - nu are, în opinia mea, ieşire şi, din păcate, date fiind auspiciile sub care curg lucrurile (soluţia de fond este, cu obstinaţie, evitată!), schimbarea politică nu ne va aminti decât de un alt adagiu, "schimbarea regilor, bucuria nebunilor".

Creşterea nesăbuită a costurilor financiare - impactul lor social şi economic este deja devastator - tinde spre atingerea masei critice, nivel la care va ajunge să agreseze şi să atenteze nemediat la existenţa etatică a României.

Dincolo de iraţionalul din care provin, costurile financiare, economice şi sociale agreate deontic de Guvern, preţul pe care-l plătim "noi" spre a huzuri - într-o nelegitimitate flagrantă - "ei", sunt deja, prin dimensiunile terifiante şi prin repercusiunile în timp, apocaliptice.

În logica financiar-contabilă formală recunoscută în Lume (indiferent de nivelul de dezvoltare economică a Ţării respective), datoria publică constituie o acumulare de obligaţii financiare care grevează veniturile publice viitoare ale contribuabililor şi de la care se aşteaptă o îmbunătăţire a producţiei de bunuri şi servicii publice care să se exprime - ca finalitate - într-o creştere a bunăstării generale prin dezvoltarea consumului de servicii publice şi a securităţii sociale. Din această perspectivă, există - inclusiv, instituţional - un anume comportament emanat specific de spiritul şi logica statului de drept cunoscut sub numele de "bune practici fiscale şi financiare", care încadrează, arbitrează şi limitează spaţiul de manevră al Puterii.

În fapt, cu excepţia creditelor pe termen scurt(4) (aşa numitele credite de trezorerie) a căror necesitate - evident, excepţională - poate surveni pe fondul unui trafic fiscal insuficient de lichid al intrărilor de resurse băneşti (din fis-calitate, ori din celelalte surse legale de finanţare a bugetului de stat), creditele angajate de Guvern şi suportate de contribuabili trebuie să beneficieze de acordul explicit - exprimat ex-ante - al acestora, în calitatea lor de finanţatori şi de îndreptăţiţi de drept la co-exercitarea indiviză a suveranităţii. Intră în dis-cuţie, din acest unghi, două categorii de restricţii:

-constrângerile legale (raţiunea, cuprinderea şi întinderea exerciţiilor bugetare) şi, delaolaltă,

- constrângerile etice care decurg din îndeplinirea cu responsabilitate a mandatului încredinţat (actul de putere este aşteptat să decurgă şi să curgă în consens cu cererea reală de politici publice emanată de suveran);

Corelat celor de mai sus, creditele angajate care se constituie ca datorie publică pot fi împărţite în două categorii tipologice:

1) credite angajate în limita legitimităţii oferite de mandat - credite cu maturitate mai mare de un an care, însă, nu depăşesc - ca limită de timp până la scadenţă - durata legislaturii (data până la care suveranul a încredinţat prin vot mandatarilor săi delegarea de autoritate cu privire la exercitarea suveranităţii sale). Aprobarea lor expresă, distinct de legile bugetare (şi nu numai ca parte a acestora), constituie o obligaţie legală!

2) credite angajate care exced legitimităţii oferite de mandat - credite a căror maturitate depăşeşte data până la care suveranul şi-a delegat autoritatea de exerciţiu a suveranităţii sale mandatarilor aleşi în legislatura curentă(5). În respectul constrângerilor legale şi morale care guvernează democraţia reprezentativă, aceste credite trebuiesc avuate expres de suveran şi necesită supunerea expresă spre sancţionare (aprobare, dezavuare) forului legislativ.

Regimul juridic minimal al legilor de sancţionare edictate cu privire la această categorie de credite trebuie conceput ca fiind "excepţional" (ex. dacă legile bugetare sunt de natura legii ordinare, legile privind îndatorarea publică dincolo de mandat(6) trebuie să beneficieze - cel puţin - de natura legii organice).

În mod ticălos, constituirea de datorie publică - aşa cum transpare procesul din anul 2008 încoace - nu se supune nici constrângerilor legale, nici constrângerilor morale, indiferent că vorbim de datoria internă angajată în limita legitimităţii sau de cea comisă prin excederea în raport cu legitimitatea dată de mandat.

Într-un eseu publicat la inceputul lunii martie(7), explicam faptul că exportul fără echivalent de avuţie naţională (plăţile efective reprezentând dobânzi şi ratele rostogolite) pe care-l convoacă contractarea de credite externe (serviciul datoriei externe a reprezentat in anul 2011, în medie, peste 2.000/locuitor) şi utilizarea fără discernământ a acestor resurse costisitoare - în dispreţul cerinţelor de eficienţă economică şi eficacitate socială - a spulberat, deja, pe termen lung, speranţele de creştere a bunăstării populaţiei.

Cuantificând în termeni relativi (număr de salarii medii/economie) datoria externă şi costurile ei, încercam să pun în lumină repercusiunile extraordinare care însoţesc expansiunea creditului extern. În fapt, "trăgeam de mânecă" decidenţii publici, mijloacele de comunicare in masă şi opina publică să-şi îndrepte şi să-şi focalizeze atenţia asupra dezastrului naţional în care ne afundăm. Nu s-a'ntâmplat!

Reiau, într-o formă "conformă" subiectului abordat aici (în fapt, o întregire necesară), datele problemei:

În perioada 2009 - 2012, măsurate în euro, în lei la cursul mediu de schimb şi în echivalent relativ (salariul mediu brut/economie), obligaţiile financiare angajate suveran de România (datoria publică externă comisă prin decizia Guvernului şi costurile acesteia) însumează 38.381 milioane euro, aproximativ 167 miliarde lei, respectiv, echivalentul a peste 82 milioane s.m.b./ec.

În structură, vorbim de un "principal" (creditul efectiv angajat şi tras) care a însumat 23.914 milioane euro [aproximativ 104 miliarde lei, sau aproximativ 51,3 s.m.b./ec.] şi de un "serviciu" al datoriei publice externe (rate scadente şi rostogolite + dobânzi) de 14.467 milioane euro [aproximativ 63 miliarde lei, sau aproximativ 31,0 s.m.b./ec.]

În anul 2011, obligaţiile financiare externe ale României au crescut pe calea adâncirii îndatorării publice cu 4.532 milioane euro [aproximativ 19,2 miliarde lei, sau aproximativ 9,5 milioane s.m.b./ec]. Efortul financiar curent măsurat prin serviciul datoriei publice externe (plăţi efectuate reprezentând rate scadente rostogolite şi dobânzi la datoria publică externă) a însumat 4.497 milioane euro [aproximativ 19,1 miliarde lei sau aproximativ 9,4 milioane s.m.b./ec].

Îndatorarea externă şi costurile ei nu reprezintă decât o parte a problemei! La eforturile financiare exprimate prin plăţile externe se adaugă eforturile financiare convocate pe calea îndatorării publice interne, un proces care, început în finalul legislaturii încheiate în decembrie 2008, a luat forma unei viituri în legislatura începând cu anul 2009.

În 13 trimestre, doar pentru a satisface comportamentul politic bolnav care emană "din puţul gândirii" puterea politică şi interesele prescrise şi proscrise penal pe care le degajă grupurile de interese economice şi financiare din preajma autorităţii, România a angajat cheltuieli publice finanţate din datorie publică internă fără precedent în istoria sa ante- şi post-belică. Extrem de grav, rezoluţia acestei datorii în ambientul social-economic pentru care a fost angajată este cvasi-nul.

Pentru explicitarea sinistrului financiar pe care-l reprezintă datoria publică internă comisă, valorile efective exprimate în lei s-au convertit şi în echivalent relativ (număr de "salarii medii brute pe economie(8)s.m.b./ec.)

Serviciul datoriei publice interne - plăţile de dobânzi şi rate ajunse la scadenţă în perioada analizată - a depăşit 156 miliarde lei [aproximativ 77 milioane s.m.b./ec.]

Costurile acestui dezmăţ financiar (cupoane, dobânzi, disconturi la vânzările "sub-pari", disconturi propriu-zise) au reprezentat în perioada menţionată aproximativ14,7 miliarde lei, şi vorbim doar de plăţile ajunse la scadenţă(9)! [aproximativ 7,3 milioane s.m.b./ec.]

Vânzările "sub-pari" de titluri de datorie publică (obligaţiuni de stat vândute - ca şi cele licitate pe piaţa americană de obligaţiuni - sub valoarea nominală !) au generat o pierdere primară (costuri fără echivalent) de aproximativ 780 milioane lei! [aproximativ 385 mii s.m.b./ec.]. Cam cât s-a obţinut din vânzarea minelor de cupru!

Pe sold, obligaţiile financiare care decurg din datoria publică internă contractată până la sfârşitul lunii curente (exigibile după 31 decembrie 2012) - principal + costuri (dobânzi) - însumează, minimal, 71 miliarde lei [aproximativ 35 milioane s.m.b./ec.]. Din acestea,

1) 54 miliarde lei [aproximativ 26,7 milioane s.m.b./ec.] reprezintă principalul (emisiunile de titluri de stat la valoarea nominală :

aproximativ 36,2 miliarde lei [aproximativ 17,8 milioane s.m.b./ec.] sub formă de obligaţiuni "benchmark şi "cu cupon" şi

aproximativ18,1 miliarde lei [aproximativ 8,9 milioane s.m.b./ec.]. în certificate de trezorerie cu discont ;

2) 17 miliarde lei [aproximativ 8,4 milioane s.m.b./ec.] reprezintă costurile adiacente:

aproximativ 15,9 miliarde lei [aproximativ 7,8 milioane s.m.b./ec.] - valoarea cupoanelor/dobânzilor şi disconturilor la vânzările "sub-pari"de obligaţiuni şi

aproximativ 1,1 miliarde lei [aproximativ 0,6 milioane s.m.b./ec.] - valoarea disconturilor la emisiunile de certificate de trezorerie cu discont.

În anul 2011, obligaţiile financiare interne ajunse la scadenţă (plătite) au însumat aproximativ 33,2 miliarde lei [aproximativ 16,4 milioane s.m.b./ec.].

Plăţile la datoria publică internă ce trebuiesc onorate în cursul anului 2012 (rambursări de rate scadente şi dobânzi la creditele acumulate până la sfârşitul lui martie curent) - un alt maxim istoric - însumează 49,6 miliarde lei [aproximativ 24,5 milioane s.m.b./ec.], în creştere cu aproape 50% faţă de anul precedent.

Efortul financiar la care a trebuit să facă faţă economia publică în anul 2011 (rate scadente/rostogolite şi costuri curente la datoria publică externă şi internă) a însumat aproximativ 71,5 miliarde lei [35.280.001 s.m.b./ec.].

Din păcate, lucrurile nu se opresc aici!

În domeniul financiar, adoptarea paradigmei neo-liberale prin care creditele se finanţează din creaţie de monedă ("inside money" şi "outside money"(10) stimulată "ab ovo" prin subdimensionarea treptată a "buffer"-ului (rezervele minime obligatorii). În fapt, paradigma a fost invitată "reverenţios" spre extindere şi cosmopolitizare odată cu adoptarea regimului rezervelor fracţionare şi este întreţinută susţinut prin libertinismul deşucheat adoptat de banca centrală în operaţiunile de "open market" (în fapt, operaţiuni pe piaţa secundară!).

Mai mult, pentru a asigura lichiditatea lipsă pe piaţa interbancară (necesară îndatorării publice ?) o "bună" parte din datoria publică a ieşit din portofoliul băncilor comerciale şi a intrat in custodia băncii centrale (vezi evidenţele privind operaţiunile "repo" ne-însoţite de contra-partida obligatorie - operaţiunile "reverse-repo").

Şi mai mult, după cum ştiu eu, Banca Centrală nu este o bancă de investiţii. Şi totuşi, o parte importantă din rezerva valutară este, conform evidenţelor, investită în bonduri/obligaţiuni străine achiziţionate din oferta pieţei secundare externe!?

În domeniul bugetar, prin construcţia Bugetului General Consolidat ca sis-tem cu structură variabilă, prin funcţionalizarea mecanismelor de consolidare bugetară a cheltuielilor publice prin regimul "vaselor comunicante" şi prin desconsiderarea "bugetară" a obligaţiilor financiare anterior asumate şi ajunse la scadenţă (deficitul bugetar se calculează "cash"), în anul 2011, deficitul bugetului de stat a ajuns să reprezinte 112% din deficitul public (deficitul Bugetului General Consolidat).

Mai mult, ne-supuse descărcării de gestiune, execuţiile bugetare din economia publică au fost aservite intereselor politice de grup şi, în dispreţul eficienţei economice şi eficacităţii sociale, au eşuat în instrumente de panoptică şi aservire politică prin care se asigură - sub egidă instituţională - depravarea fluxurilor financiare şi băneşti din economia publică şi alienarea banului public.

Folosind vicios autonomia internă pe care şi-a asumat-o constituţional România, autoritatea - într-o coaliţie a răului care nu mai poate fi tăgăduită şi care a cuprins malefic verticala şi orizontala deciziei prin care se guvernează economia publică, economia financiară (uzurară) şi economia socială - intervine la nivel magistral (prin puterile în stat, prin banca centrală, prin instituţii publice năimite, cooptate şi confiscate) în mecanismele în baza cărora ne căznim să supravieţuim.

În opinia mea, lipsa de doxă, de probitate profesională şi morală care emerg din forurile magistrale ale Statului (din Parlament, Guvern, Curte de Conturi, Parchet, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie(11) pot fi considerate - dat fiind contextul prezentat - criminale.

Faptul că, după politicile tutelate de guvernarea liberală, delaolaltă, riscante şi total disjuncte faţă de necesarul de instrumente şi mecanisme de contracarare a riscurilor economice şi financiare(12) şi lipsite de profunzimea necesară pentru a sesiza impasul spre care îndreptau Ţara, România a ajuns pe mâinile unor netrebnici (o adunătură gregară de netoţi, de farisei politici, de poltroni, arivişti, inculţi, hoţi şi bigoţi) care, din decembrie 2008, întregesc dezas-trul naţional pe dimensiunea datoriei publice şi adâncesc "trainic" Ţara într-o depresiune economică patentă nu este decât rezultatul fatidic al politicilor precare dezvoltate în dispreţul agendei publice.

Demersurile "fără de lege şi Dumnezeu" pe care le patronează - dincolo de încuviinţarea directă, mediată şi/sau tacită a penalului - au deschis, deja, calea "pâinii uscate mâncate cu noroi". Până la extincţia societalismului şi suveranismului românesc mai este un pas.

Chiar nu se înţelege că "găina care face ouă de aur este sortită pierzaniei"? Odată şi-o dată, dintr-o dată, va dispare. Pentru că, fatidic, ouăle ei nu sunt eclozabile!

Nota autorului

Imboldul pentru acest eseu a venit de la situaţia unei fetiţe sărmane de 5 ani, prezentată pe un post de televiziune; întrebată ce mănâncă, copila, uitându-se la sora mai mică (3 ani), a răspuns candid: "Ce găsim. Şi pâine uscată cu noroi".