Eşecul dinastiilor puterii

În societăţile democratice, dinastiile puterii, practic, nu ar trebui să existe. Chiar dacă teoretic nu sunt imposibile, concentrarea puterii în jurul structurii familiale şi transmiterea ei urmînd ramurile arborilor genealogici este specifică sistemelor dinastice sau autoritar-dictatoriale. Cu toate acestea, într-una dintre perioadele ei cele mai înfloritoare, era de după al II-lea Război Mondial, democraţia americană a "cochetat" insistent cu fomulele dinastice. Mărirea şi decăderea familiei Kennedy este istoria acestui ciudat proces de aglutinare a puterii, la cel mai înalt nivel, cu reflexe şi în istoria familiei Bush, respectiv cea a Clintonilor. Ieşirea din scenă politică, odată cu ieşirea din scena vieţii, a ultimului supravieţuitor al familiei Kennedy, Edward, trimite inevitabil la o reconsiderare a ceea ce a reprezentat acest fenomen pentru democraţia americană.

Ascensiunea atît de rapidă la Casa Albă a lui JFK, avea numai 43 de ani cînd depunea jurămîntul, a fost un fenomen surprinzător şi atipic. Nu doar tinereţea şi viteza cu care a parcurs etapele politice obligatorii, pentru cea mai înaltă funcţie în administraţia federală, ci şi rădăcina irlandeză, obedienţa religioasă catolică, capacităţile jurnalistice şi de comunicare speciale, răsplătite cu Premiul Pulitzer, căsătoria ieşită din tiparele convenţionale americane şi mai ales sprijinul unei mari familii care a aliniat în spatele său un uriaş capital moral, financiar şi politic, totul arată un Preşedinte al excepţiilor. Aşa avea să-i fie mandatul, iar, în cele din urmă, şi destinul. Cei posedaţi de obsesiile "realismului puterii" îl amintesc pentru succesul în gestiunea "crizei cubaneze" şi, desigur, pentru eşecul de la Bay of Pigs; luptătorii cauzelor sociale îl venerează pentru că semnătura lui se află pe legea care făcea orice discriminare, pe criterii rasiale, în America, un act criminal; visătorii ştiinţei îl consideră, pe bună dreptate, părintele programului spaţial care a dus primul om pe Lună; în timp ce pasionaţii de temele "complotului puterii" nu uită să amintească discursul său profetic, în care se pronunţa vehement împotriva proliferării "societăţilor secrete", în cercurile guvernării; un discurs aflat în prelungirea ideilor predecesorului său, Dwight Eisenhower, care prevenise America asupra constituirii bazelor corporatiste în sferele cele mai înalte ale puterii. Asasinarea lui JFK şi uriaşul sentiment de nedreptate care se făcuse Americii prin dispariţia acestui Preşedinte al noii generaţii, al speranţei unei "noi ere americane", a propulsat candidatura fratelui său Robert, pentru Casa Albă. Agenda politică a viitorului preşedinte, fost ministru de justiţie în administraţia fratelui său, nu putea avea altă prioritate decît aducerea asasinilor în faţa justiţiei. A urmat un alt asasinat, previzibil şi prevăzut chiar de Robert. Edward a rămas purtătorul de drapel al acestei dinastii tragice. L-a dus relativ modest, punînd capăt ambiţiilor prezidenţiale. A servit politica nu mai puţin de nouă mandate, ca membru al Congresului, aureolat la finalul vieţii de toate superlativele unei cariere politice lungi şi distinse. Preşedintele Obama şi-a luat din timpul său de vacanţă pentru a marca pierderea celui care i-a fost un sprijin important în bătălia pentru Casa Albă, mai ales în victoria din interiorul partidului democrat, asupra "partidei clintonilor". În rest, dincolo de inevitabilele articole ocazionale, care se uită de azi pe mîine, America nu a fost în nici un fel "zguduită" de ieşirea din scenă a dinastiei Kennedy.

Cu toate acestea, dinastiile sau "embrioanele dinastice" au lăsat urme adînci în spaţiul politic american. Urme, trebuie spus, care mai degrabă au slăbit sau deturnat democraţia americană de la cursul ei normal, decît au întărit-o. "Moştenirea Familiei Kennedy", pe linie "dinastică" este doar un lung şir de nenorociri şi drame personale, ori de familie. Din punct de vedere politic între mandatul Kennedy şi următoarele mandate democrate, Carter-Clinton, aproape că nu există punţi de legătură. Altă lume, altă agendă, alte abordări, alte soluţii.

Aceeaşi soartă pare să o aibă şi "Moştenirea familiei Bush", asimilată de americani cu o mare cotitură negativă în spaţiul libertăţilor cetăţeneşti şi al modului în care instituţiile puterii sunt ţinute răspunzătoare în faţa naţiunii pentru exercitarea mandatului. Asta, ca să nu mai pomenim de responsabilităţile ce-i revin pentru angrenarea Americii în noi conflicte de amploare şi de lungă durată, care au precipitat criza economică, cu toate consecinţele ei. Nici Clintonii nu au şanse mai multe să lase urme în nisipul care pare să înghită, neiertător, toate ambiţiile dinastice ale politici americane.

Poate că trebuie să vedem în aceste eşecuri o victorie a Democraţiei însăşi, a libertăţii de-a alege şi de-a hotărî destine prin vot. De fiecare dată altfel, nu mereu în aceeaşi direcţie, aşa cum ar vrea păpuşarii puterii.