Europa cu 27 de viteze

Ceea ce se întîmplă cu procesul "construcţiei europene", cum se numeşte pompos încercarea disperată a unor birocraţi de a cîştiga mai multă influenţă decît au deja, şi mult mai multă decît le-ar da dreptul statutul lor de funcţionari publici europeni, este un simptom revelator pentru ceea ce se întîmplă în politica europeană.

Dacă ar veni un marţian şi ar întreba cum stau lucrurile cu Uniunea Europeană, după votul prin care Irlanda a res­pins Tratatul de la Lisabona, ar fi imposibil să-i explici cum se face că în atîtea ţări, cu ilus­tre tradiţii în studiul şi practica dreptului constituţional, a dreptului internaţional şi administrativ, nu s-a găsit nimeni care să spună că "împăratul e gol". Cu alte cuvinte, că Uniunea Europeană a ajuns să improvizeze tocmai acolo unde nu este loc de improvizaţie, tratatele de bază, şi că îşi joacă la ruletă viitorul, doar pentru că politicienilor le este frică să recunoască realitatea: în această generaţie nu mai este loc pentru o nouă remodelare a Uniunii Europene. Capacitatea de absorbţie a schimbării este limitată, pentru oameni, instituţii şi societăţi, iar ea a fost deja depăşită odată cu marea extindere europeană şi cu schimbările gigantice introduse de acest eveniment.

Cine şi de ce se încăpăţînează, atunci, să modifice, în continuare, structurile şi funcţionarea Uniunii Europene? Aparent, cei care s-au angajat la această muncă titanică au fost preocupaţi doar de "perfecţionarea mecanismelor instituţionale", de "apropierea Uniunii faţă de cetăţeni", de "simplificarea bazei juridice" şi alte asemenea preocupări nobile. Chiar dacă au fost, într-un fel sau altul, luate în considerare, asemenea obiective au fost şi rămîn marginale, faţă de adevăratele scopuri ale mult trîmbiţatei şi din nou ratatei Constituţii Europene. Obiectivul principal, dar nemărturisit, a fost întărirea puterii de decizie şi a puterii funcţionale a euro-birocraţiei de la Bruxelles şi transformarea ei într-o măşinărie capabilă să subordoneze, în cele mai importante domenii, deciziile politice locale, luate la nivelul guvernelor sau ale parlamentelor naţionale. Timp de 40 de ani, Uniunea Europeană a creat şi pus în pîine o clasă politico-birocratică specială, legată de o agendă a intereselor economice şi politice transeuropene. Acum este dornică şi grăbită să preia frîiele puterii de decizie, la nivel european. Procesul n-ar fi chiar atît de îngrijorător, dacă el nu s-ar desfăşura fără niciun fel de control democratic din partea cetăţenilor europeni şi a reprezentanţilor lor legitimi şi controlabili - guverne, parlamente. Niciunul dintre mecanismele democratice, ce acţionează în statele membre: alegeri; control reciproc executiv-legislativ; controlul direct al alegătorilor asupra exercitării mandatului; supremaţia justiţiei ca formă de control asupra celor ce exercită puteri administrative şi de guvernare etc, nu se regăseşte şi nu funcţionează în deplinătatea autorităţii sale, la nivelul instituţiilor europene. Acesta este adevăratul "deficit democratic" al UE şi Constituţia mult pritocită, revăzută şi forfecată nu face decît să-l adîncească.

Ceea ce se întîmplă, mai ales după uriaşa extindere a Uniunii, este o creştere masivă a rezistenţei pe care o exercită politica locală faţă de creşterea influenţei şi a puterii, non-democratic exercitate, de func­ţionarii şi elitele politico-birocratice ale UE. În ciuda reacţiilor de îngrijorare sau a îndemnurilor de-a trece peste obstacolul irlandez, ca şi cînd n-ar exista, victoria NU-ului iralandez a fost sărbătorită, pe ascuns, în toate marile capitale ale Europei, în cercurile politice care se opun cedării controlui către Bruxelles, tot mai vizibile şi mai vocale, existente în toate partidele principale ale spectrului politic.

Criza Uniunii, vînturată ca o spaimă a secolului, este în realitate doar un mic balon de săpun. Singura problemă care nu are soluţie este ridicolul de care s-au umplut şefii de stat şi de guvern care, după ce au semnat documentul, au forţat ratificarea lui, pentru ca acum să descopere, pentru a doua oară, că tratatul respectiv nu mai face nici cît o ceapă degerată. Îndemnul adresat statelor, să continue procesul de ratificare, chiar şi după refuzul irlandez, are un singur merit: este şi mai ridicol, din punct de vedere politic şi juridic, decît episodul ratificării fără soluţie de ieşire, dacă se întîmplă ca unul dintre state să respingă tratatul cu pricina. Irlanda nu poate fi nici penalizată, nici măcar obligată să refacă votul, să spunem, peste şase luni sau un an, iar fără unanimitate, tratatul nu poate intra în vigoare.

Vestea bună este că, dacă nu intră în vigoare, nu se dărî­mă nimic, cu excepţia viselor de mărire ale unora dintre "monştrii" crescuţi în labirintul de la Bruxelles. Uniunea poate foarte bine funcţiona pe baza tratatelor existente, încă o sută de ani! Abia avem şi noi timp să ne trezim şi să devenim europeni.