Fără bidineaua BNR, România nu ieşea la vopsea!

• (Fenomenologia crizei româneşti)

1Guvernele Tăriceanu au reuşit să se menţină la putere construind - la graniţa legii - iluzia bunăstării economice auto-sustenabile (în fapt, costurile fără echivalent ale celor două guvernări au depăşit 22 miliarde euro!) şi beneficiind de transformarea venală a "opoziţiei" în "contra-Putere"!

Modelul economic vulgar prociclic "experimentat" de liberali - creşterea PIB prin dezvoltarea consumului în disonanţă cu dezvoltarea investiţiilor în economia reală - a amâ-nat deznodământul (efectivizarea crizei de sistem!) pentru că, pe termen mediu (vezi ciclurile economice Kitchin), a permis conservarea ocupării în economia reală1 şi creşterea factice a veniturilor curente ale populaţiei2 .

Ancorele guvernării liberale au venit:

- din: deficit excesiv de cont curent (greu sustenabil, dată fiind natura sa structurală!), vânzarea de taxe şi impozite pe credit (o inginerie financiar-bancară demnă de istoria post-modernă a crizelor economice care a exacerbat datoria externă pe termen scurt), speculaţiile care au însoţit dotal "efervescenţa" imobiliară (generând alte taxe şi impozite la "căciula fiscală", dar şi credite neperformante!), dublarea - în termeni nominali - a cheltuielilor bugetare şi triplarea datoriei externe pe termen mediu şi lung în 4 ani şi

- din beneficiul "in-flux"-urilor de devize repatriate de diaspora noastră care au îmbunătăţit - "contabil" - expunerea băncii centrale!

2 Recesiunea economică construită inerent de liberali şi-a arătat colţii odată cu ajungerea la masa critică a presiunii economiei publice, economiei sociale, economiei financiare şi economiei de partid asupra ocupării salariale din economia reală. Escamotată prin stimularea paroxistică a creditului de consum3 criza de venituri curente din economia reală - în fapt, principala cauză a intrării în recesiune a ţării! - a fost deconspirată de criza economică externă devenită patentă în toamna anului 2008.

"Politicile publice sunt tot ceea ce un guvern decide să facă sau, să nu facă!" Thomas R. Dye, The Irony of Democracy

3 Din intimitatea derulării "in-out" a fluxurilor valutare şi monetare - adică, faţă-n faţă cu situaţia de avarie din economia reală, din economia publică, din economia socială şi din economia financiară - experţii Băncii Centrale ştiau - încă din vara lui 20084 - că România se îndreaptă, inexorabil, spre colaps. Mai ales că, dată fiind expunerea externă a României, efectele crizei financiare ce se globaliza nu puteau să ne ocolească.

Ştia şi Puterea, ştia şi contra-Puterea!

Dar, în faţa alternativei pierderii sufragiului electoratului din ţară (urmau alegerile parlamentare!), în devălmăşie, toţi au ales "să dea de pământ" cu Ţara!

În 2009, preocupaţi exclusiv de alegerile pentru Parlamentul European şi pentru Preşedinţie, Preşedintele Guvernului şi Executivul acestuia - cu concursul nevoit al BNR (pusă în corzi de precaritatea afundă a "noilor" politicilor publice!) - au scos la mezat România. Negocierile de care făcea vorbire pe 9 martie 2009 Traian Băsescu, de la tribuna Parlamentului, citez cu sublinierile de rigoare, "România are nevoie, ca centură de siguranţă, de un împrumut extern. Putem contracta un împrumut de la CE, dar numai în condiţiile unui parteneriat cu FMI. Un împrumut ne va face mai rezistenţi la o eventuală deteriorare rapidă a economiei naţionale sau globale", erau demult "pe ţeavă" şi intraseră în faza finală.

4 Starea de avarie profundă în care se zbate România (o criză cronică de sistem!) nu se datorează turbulenţelor şi efectelor recesive pe care le emană globalizant criza financiară externă. Invocarea crizei financiare externe - iniţial o criză de lichiditate, ulterior, prin metamorfozare, devenită o criză de solvabilitate - drept cauză fondatoare a depresiunii economice în care a fost adusă România constituie o manipulare descreierată care, dacă se va substitui în continuare politicilor de relansare a producţiei utile de valoare adăugată, va avea ca efect cert intrarea României în incapacitatea efectivă de plată.

Criza financiară cu care se confruntă economiile Lumii şi care - prin contagiune - afectează şi fluxurile economice şi financiare care se derulează în economia naţională constituie doar o incidentă post-factum la criza de sistem în care se zbate România. Ea vine din expunerea externă a ţării, ajunsă prin afecte şi efecte la un nivel greu sustenabil.

Starea de faliment în care a fost adusă România, precaritatea resurselor de finanţare care s-a instaurat ca fenomen guvernant în economia publică şi în economia veniturilor de înlocuire (economia socială) se datorează faptului că, fără excepţie, date fiind costurile politice de nesuportat, fiecare guvernare a amânat restaurarea capabilităţii economiei reale de a finanţa autosustenabil consumul curent (în fapt, refacerea patrimoniului de capacităţi de producţie a valorii adăugate utile ruinat prin tranziţie, privatizare, confiscare şi alienare a resurselor de investiţii ca...oportunităţi "de îmbogăţire") şi a pre-întâmpinat deznodământul previzibil prin crearea de politici publice al căror numitor comun a fost asigurarea păcii sociale prin paleative, creşterea fiscalităţii (ca mijloc de redistribuire a sărăciei), a contribuţiilor sociale (ca mijloc de contracarare a distrugerii sursei de finanţare a economiei veniturilor de înlocuire - ocuparea salarială în economia reală) şi funcţionalizarea - ca mijloc de contracarare a ineficienţei politicilor publice - a mecanismelor de finanţare a deficitului public din datorie publică.

5 La sfârşitul anului 2008, ca efect al politicilor publice distrofice generate de guvernele Tăriceanu, capacitatea economiei naţionale de a genera fluxurile de resurse financiare necesare economiei reale (finanţarea consumului final al populaţiei), economiei publice (finanţarea producţiei de bunuri şi servicii publice) şi economiei sociale (finanţarea veniturilor de înlocuire) a intrat în derivă.

Deficitul de cont curent de peste 12,0 miliarde euro/an (16,9 miliarde euro în 2008 aproximativ 11,6% din PIB), creşterea nesustenabilă a consumului pe veresie (credite în lei şi în devize orientate preponderent pentru achiziţionarea de importuri), creşterea datoriei externe pe termen mediu şi lung cu 33,6 miliarde euro (în 4 ani) şi, implicit, creşterea masei transferurilor de capitaluri în devize (serviciul datoriei externe + datoria pe termen scurt, din an în an mai mare şi mai nesustenabilă!) au măcinat disponibilul de rezerve valutare al Băncii Centrale necesar plăţilor externe exigibile (în fapt, contra-partida în devize a sumelor în lei din economie).

"Am fi putut să mai minţim

şase luni." Sebastian Vlădescu ( ministrul finanţelor publice, februarie 2010)

6La 31 decembrie 2008, capacitatea Băncii Centrale de a-şi onora însărcinarea de bancher naţional ajunsese pe muchie de cuţit. Raportul dintre rezerva valutară şi datoria externă exigibilă era de 1,07:1,0!

La 1 martie 2009, acest raport ajunsese la 0,93:1,0 ! Descoperirea de 5 p.p semnifica faptul că, tehnic, Româ-nia se afla în incapacitate de plată. N-o spun numai eu, o confirmă şi documentul "Solicitare de Acord Stand-By" întocmit de Departamentul European şi aprobat de Poul Thomson şi Philip Gerson, la finele lunii februarie 2009, în care se consemnează "negru pe alb" faptul că "gradul de acoperire a datoriei pe termen scurt din rezervele internaţionale brute este de 76%"!

Excesul datoriei externe pe termen scurt şi al serviciului datoriei externe pe termen mediu şi lung ( vezi "Balanţa de plăţi şi datoria externă" la perioadă !) conduc la concluzia că, pentru a evita colapsul financiar, Banca Centrală trebuia să atragă - în regim de urgenţă, şi la un nivel îndestulător! - resursele valutare lipsă de la furnizorii de asistenţă financiară.

7În condiţiile de restrişte convocate de destructurarea producţiei de valoare adăugată şi a ocupării salariale din economia reală, de atrofierea fluxurilor externe de capitaluri investiţionale disponibile pentru finanţarea consumului (refinanţarea datoriei externe pe termen scurt) şi de implozia pieţei imobiliare (pivotul ocupării salariale la perioadă!), pentru a asigura funcţionalitatea fluxurilor din economie şi evitarea scurt-circuitării acestora din motive financiare, trebuiau rezolvate, delaolaltă, impedimentele majore legate de finanţarea conservativă a economiei reale (1), economiei publice (2), economiei sociale (3), refinanţarea datoriei publice (4) şi respectarea obligaţiilor de blazon asumate de banca centrală cu privire la redimensionarea RMO (rezervele minime obligatorii)5 (5). Într-un cuvânt, trebuiau găsite resursele financiare "lipsă" pentru:

a) - finanţarea deficitului de cont curent;

b) - finanţarea/stingerea serviciului datoriei externe (credite pe termen scurt, rate scadente la principalul datoriei externe pe termen mediu şi lung şi dobânzile aferente acestora);

c) - evitarea colapsului creditului intern (iminent ca efect al gelifierii creditelor în devize şi al insuficienţei resurselor în lei disponibile pentru fructificare uzurară);

d) - finanţarea deficitului bugetar şi

e) - crearea disponibilităţilor în valute forte necesare diminuării RMO constituite de băncile din sistem la banca centrală.

n.b. Ordinea de prioritate implicită care decurge din înşiruire nu este neapărat ordinea în care acestea au fost luate în considerare şi prioritizate de Banca Centrală!

8Negocierile cu furnizorii de asistenţă financiară, procesate de executiv "în genunchi" sub forma unui aranjament "stand-by" (vezi oferta de precondiţii în derularea politicilor publice conţinută în scrisoarea de intenţie trimisă la "înalta poartă"), au condus la aprobarea şi eliberarea în regim "imediat" a primei tranşe din împrumutul de la FMI - 5 mild. euro (4,37 miliarde DST) - pentru a rezolva "fragilităţile" cu care se confrunta Banca Centrală. În termeni mai puţin protocolari, îmi iau libertatea de a spune că, dincolo de situaţia "groasă" care făcea din restaurarea rezervei valutare a Băncii Centrale o "urgenţă", condiţionarea punctuală admisă de Executiv şi de BNR şi partiţia masei asistenţei financiare externe între Banca Centrală şi MFP convenite cu FMI şi CE notifica - dacă nu starea de faliment iminent - cel puţin faptul că Economia Naţională era "la pământ".

9Furnizând prin liniile de credit deschise în favoarea României lichidităţile valutare necesare balanţei de plăţi (finanţarea deficitului de cont curent) şi rezolvând impactul negativ pe care-l convoca diminuarea RMO asupra rezervelor internaţionale ale României, Acordul "stand-by" cu FMI (prin definiţie, o soluţie de avarie!) şi "Memorandum"-urile cu CE şi Banca Mondială privind asistenţa financiară pe termen mediu în domeniul solvabilităţii valutare, au amânat - cu costurile şi precondiţionările implicite - deznodământul.

10Scăderea ratei rezervelor RMO de la 40% la 0% la pasivele în valută cu scadenţă mai mare de 2 ani, diminuarea cu 15 p.p a ratei RMO la pasivele în valută cu scadenţă mai mică de doi ani - ca şi diminuarea până la 15% a ratei RMO la pasivele în lei - au fost justificate de Banca Centrală ca măsuri de consolidare a unei lichidităţi convenabile în fluxurile de resurse financiare care se derulează în piaţa valutară şi în cea monetară. Ceea ce se bagă sub preş este faptul că diminuarea ratei rezervelor minime obligatorii (RMO) - în fapt, o măsură convenită venal cu marea finanţă, comunitară şi extra-comunitară - are ca efecte certe, dincolo de justificarea BNR, creşterea ratei riscului de eşec în economia creditului şi creşterea în volum a creaţiei "ex-nihilo" de monedă în sistemul băncilor comerciale!

Nimeni nu e mai presus de lege! - Necum Banca Centrală!

În economia post-modernă a puterii, cooptarea Băncii Centrale ca partener de decizie cu drepturi depline constituie o condiţie esenţială în procesul de consolidare a economiei politicilor publice. Recondiţionarea şi reconvenţionalizarea - din această perspectivă - a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat ca principiu al guvernării conforme (separaţie, echilibru, conlucrare) constituie o precondiţie instituţională în îndreptăţirea Băncii Centrale la autonomie.

În exercitare, autonomia operaţională a Băncii Centrale trebuie să fie sinergică interesului naţional şi nu poate nici să exceadă, nici să fie potrivnică acestuia. Implicit, controlul ulterior, raportul şi propunerea de descărcare anuală de ges-tiune a Băncii Centrale constituie o problemă de stat care - pentru consistenţă, certitudine şi siguranţă - trebuiesc încredinţate - exclusiv - Curţii de Conturi.

Încredinţarea auditării situaţiilor financiare ale Băncii Centrale unui SRL - o practică vulgară de eludare a controlului de fond încetăţenită din anul 2000 (KPMG Audit SRL până în 2006, apoi - Deloitte Audit SRL!) - constituie, în opinia mea, o depăşire nepermisă a autonomiei, un afront nemeritat adus atât expertizei responsabile, cât şi, mai ales, suveranului. Precizez că Raportul anual al Băncii Centrale supus Parlamentului spre observare şi sancţiune prin vot nu are, în aceste condiţii, girul Curţii de Conturi conform art. 140 (1) din Constituţia României şi că fenomenul, beneficiind de laxis-mul consternant al normei juridice în domeniu, a proliferat după decembrie "89 şi s-a instalat la majoritatea autorităţilor publice!

11În parametri de avarie la care se situa economia naţională la sfârşitul anului 2008, chiar susţinută "material şi "moral" de marea finanţă internaţională şi trans-naţională, finanţarea deficitului bugetar convenit formal pentru anul 2009 - mai moderat prin construcţie, dar mai adânc (structural!) - a rămas un loc îngust care, pe fondul politicilor publice precare şi "fără căpătâi" generate de executivul actual n-ar fi putut fi acoperit.

12Depăşirea impasului a depins şi a rămas dependentă de suportul logistic şi material oferit de Banca Centrală care, spre a evita colapsul (efectivizarea incapacităţii de plată a României!) trebuie să dezamorseze "cu mâinile goale" bomba financiară pe care inconştienţa crasă şi incapacitatea managerială organică a Guvernului o armează cu fiecare decizie neconformă logicii ieşirii din depresiunea economică patentă în care ne aflăm. O confirmă, volumul, specificitatea de excepţie (operaţiuni "repo" masive, cu maturitate la 30-32 zile!), şi frecvenţa intervenţiilor "open market" derulate "en gros" pe piaţa inter-bancară de BNR în anul 2009.

13Deficitul Bugetului public, nesustenabil prin resursele băneşti care se extrag prin fiscalitate (cazul Bugetului de stat) şi prin contribuţii sociale (cazul bugetului fondului de şomaj, bugetului fondului de sănătate şi bugetului asigurărilor sociale de stat) - în creştere şi adâncire odată cu destructurarea ocupării salariale în economia reală - se suplineşte nevoit prin îndatorare publică, adică prin vânzarea de titluri de datorie publică şi prin credite emise/contractate de Guvern în numele şi pe spezele populaţiei de contribuabili (neîndoielnic, finanţatorul unic şi de ultimă instanţă al Ţării!).

14Atragerea prin împrumuturi a resurselor băneşti "lipsă" presupune drept condiţii prealabile existenţa efectivă a unui disponibil de capital bănesc pentru fructificarea uzurară pe piaţa de referinţă şi, psiho-factual, beneficiul încrederii creditorilor că titularul creditelor (în cazul de faţă, guvernul!) este de bună credinţă şi că va fi solvabil la scadenţă.

Pre-condiţionările care guvernează atragerea resurselor necesare prin credite din piaţa monetară/valutară se reflectă factual în nivelul ratei dobânzii la care furnizorii sunt dis-puşi să acorde aceste credite.

15Pentru solvabilizarea cererii ferme de credite din economia reală şi din economia publică, Banca Centrală s-a văzut nevoită să asigure un nivel îndestulător de lichiditate pe piaţa monetară, în primă instanţă, prin scăderea RMO în lei şi, în secundă instanţă, prin scăderea graduală a ratei dobânzii de politică monetară, de la 10,25% la 6,25% (în prezent).

16În terţă instanţă, pentru a resorbi lipsa de lichiditate şi apetit manifeste în sistemul băncilor comerciale, BNR - interpretând ad-hoc normele de prudenţialitate! - s-a angajat într-o ferventă activitate tranzacţională în regim de "open market", în primul rând, operaţiuni de tip "repo" prin care, luând în "custodie" titluri de creanţă din portofoliile băncilor comerciale şi furnizând în contrapartidă lichidităţi echivalente a evitat gelifierea lichidităţii în fluxurile "in-out" de credite. În fapt, procedeul are ca rezultat creaţia "ex-nihilo" de monedă!

Scopul nedeclarat şi justificarea acestor operaţiuni - în termenii academismului bancar, li se spun injectări de lichiditate! - a fost, irefutabil, stimularea propensiunii sistemului bancar comercial pentru achiziţionarea titlurilor de datorie publică emise de MFP prin crearea şi menţinerea unui exces de lichiditate în piaţa monetară şi prin asumarea formală a datoriei suverane!

Creaţia de monedă "ex-nihilo" pe care a procesat-o nevoit BNR în perioada martie-decembrie 2009 - "benchmarck"-ul dezastrului din economie - este mai mult decât preocupantă! Ca medie ponderată, fără a lua în considerare creaţia "ex-nihilo" de monedă generată la nivelul băncilor comerciale, excesul zilnic de lichiditate datorat creaţiei "ex-nihilo" de monedă prin operaţiunile Băncii Centrale a reprezentat circa 7,5 miliarde lei.

Trebuie subliniat, din această perspectivă, că circumspecţia bancherilor - din ce în ce mai manifestă - cu privire la capacitatea guvernului (în fapt a economiei) de a genera resursele financiare necesare rambursării creditelor scadente (vezi şi nivelul excesiv al datoriei pe termen scurt la perioadă!) a fost corect percepută de BNR şi contracarată în bună parte prin politicile de necesitate - evident, riscante - derulate în perioada menţionată.

17În justificarea atitudinii luate şi asumate de Banca Centrală ("lender of last resort" pentru riscul de solvabilitate ataşat titlurilor de datorie publică emise de MFP!) vine şi rata de eşec a licitaţiilor de titluri de datorie publică care, odată cu diminuarea suportului oferit de BNR, a devenit semnificativ mai pronunţată în cazul titlurilor pe termen mediu (peste 42% în primul semes-tru al anului şi 100% în august 2010).

Situaţia revelă un adevăr trist: în lumina politicilor publice ostile producţiei de valoare adăugată utilă şi, implicit, ocupării salariale în economia reală care fac incertă reluarea creşterii economice şi solvabilitatea necesară rambursării creditelor, sistemul bancar autohton a trecut de la reticenţă la refuz în achiziţionarea titlurilor de datorie publică cu maturitate de 3-5 ani!

18Aparent, Puterea se dă de ceasul morţii să scoată România din starea de dezastru economic în care se zbate, o stare canonic comparabilă (prin parametri şi cinematică) cu "depresiunea economică".

În fapt, ostilitatea făţişă care emană din politicile publice generate de executiv la comanda "comenduirii" relevă că, pe fond, demersurile politice la nivel "macro" (economice, financiare, sociale, culturale) au încetat să reflecte raţiunea economică, financiară şi socială din care - fondator - izvorăşte agenda publică şi bunăstarea comunităţii şi din care - fundamental - se nutreşte interesul naţional, că, în fapt, ele emerg exclusivist din strategia menţinerii - cu orice preţ - la putere. O dovedeşte comandamentul patent care - în dispreţul crizei cronice de sistem în care se află România - "guvernează" guvernarea actuală: concentrarea resurselor de finanţare în mâna şi la discreţia executivului prin creşterea deficitului bugetului de stat (excesul de cheltuieli în raport cu veniturile bugetare a crescut dinamic de la 5,9% în 2005, la 64,3% în 2009!) şi prin concentrarea deficitului public în economia bugetului de stat (în urma ultimei rectificări, ponderea deficitului Bugetului de stat în deficitul bugetului general consolidat a urcat la 106,7%!)

19Calitatea actului de guvernare se măsoară prin rezultatele politicilor publice la "trasul liniei", în primul rând prin variaţia +/- a bunăstării populaţiei.

În anul 2009, îndatorarea ţării a crescut cu 22 miliarde euro (8,2 mild. euro din credite interne şi 13,8 mild. euro din credite externe), cât au irosit liberalii în 4 ani! Trăgând linie, eficienţa guvernării de care avem parte, "susţinută" de creşterea masivă a datoriei publice, este năucitoare. Faţă de anul anterior, PIB a scăzut cu 7,1 p.p., investiţiile străine directe au scăzut cu 45%, veniturile salariale din economia publică - supuse unei curbe de sacrificiu - au scăzut nominal cu 25% (deşi exprimate ca procent din PIB sunt mai mici cu 20 p.p. decât cele din UE), ocuparea salarială a scăzut cu peste 250 mii persoane. În aceiaşi termeni, deficitul fiscal a urcat la peste 14% din PIB, rata standard a TVA a crescut cu 26,3%, şomajul a afectat încă peste 700 mii persoane şi încă 2 milioane de persoane s-au încolonat sub pragul de sărăcie! Simptomatica stării de "cod roşu" s-a întregit "armonios" cu reorientarea asigurărilor: tipologic au scăzut toate categoriile de riscuri asigurate, cu excepţia asigurărilor de garanţii: + 58,6%!

20Anul 2010 se derulează sub auspiciile aceloraşi dogme obscure şi înclinaţii promiscue de îndatorare excesivă şi de irosire a banului public care au scos din ţâţâni bunăstarea. Şi nu e lucrul cel mai grav! În situaţia în care ne aflăm şi în care - din lipsă de ancore - ne adâncim, cel mai grav lucru care ne paşte este ca România să fie pusă în situaţia de a-şi achiziţiona consumul - exclusiv - cu cash, situaţie care, ca finalitate, nu poate conduce decât la disoluţie societală, la o aplicaţie cruntă a adagiului "Cine are - are, cine n-are - n-are! Şi moare!".

n.b. Pe "site"-ul BNR nu există o evidenţă care - conform scadenţelor contractuale - să evidenţieze resorbţia (distrugerea) creaţiei de monedă aferentă licitaţiilor "repo" !