Stau şi mă uit la un Galle, îl privesc drept în faţă, între noi nu se află decât un geam subţire, dar securizat. Se vede perfect cum meşterul a modelat de-a dreptul sticla, a pus-o în straturi de diferite culori, a topit-o, a fuzionat-o. Sunt fascinat, parcă văd prima dată un Galle, deşi am scris despre vânzarea lor, în România, de nu ştiu câte ori. De fapt, cam asta este problema, deşi am scris şi am privit cu atenţie ce s-a dat pe la noi, acum studiez un Galle. Şi nu are nicio treabă cu ce văzusem eu, mase amorfe de culori pământii, cu celebra semnătură într-o parte şi cuvântul "tip" în alta. Acum văd strălucire, văd pastel de sticlă ce rezistă de un secol, văd bucuria modelajului în acest material complicat, văd imaginaţie şi modernitate. Unde or fi stat ascunse toate aceste senzaţii până acum? În Occident, la ele acasă, desigur. De fapt, acum, în expunerea fin de siecle de la Bruxelles, acord mult mai multă atenţie sticlei de artă cu semnături celebre pe care o credeam ştiută priceperii mele. Înţeleg, până la urmă, cât de departe am fost de realitate, că, deşi am băut cisterne de diferite Cola, băusem de fapt un surogat de umil talcioc. Din păcate, acesta este nivelul pieţei şi al societăţii noastre, un nivel de mâna a nu stiu câta. Este în plină derulare scandalul cu calitatea diferită a produselor occidentale cu semnături celebre, diferită de la noi, în Est, la alte zone unde se duce respectiva şi respectabila marfă.
Nu este o poveste nouă, de mai mult de zece ani se fac auzite voci, chiar dinainte de a fi aderat noi la Uniunea Europeana. Se ştia că există o astfel de diferenţă pentru că ajungeam şi noi pe afară şi vedeam că una bem şi mâncăm la noi, alta la ei, deşi scrisul de pe ambalaj este acelaşi. Ba, şi de spălat, una era detergentul cu acelaşi nume la noi şi alta la ei. Ne-am descurcat cum ştim noi, cărând de afară şi consumând la noi dar asta este departe de a fi o soluţie. Ba circula si o explicaţie, producătorii prinşi cu diferenţele spuneau, la fel de slab ca acuzaţiile noastre, că s-au adaptat gustului esticilor, cu o cola leşioasă, cu o cafea fără prea multă aromă, cu detergent mai fără miros, cu mezeluri pline de substanţe ciudate, şi altele. România a fost perfect absentă din această dezbatere, eram încântaţi să citim eticheta şi să considerăm că ne-am ajuns, consumăm ce nici nu visau străbunii. Scandalul acestor zile nu a izbucnit la noi, dimpotrivă, am arătat o faţă plictisită, deranjaţi de vânzoleala central-europenilor mai cu pretenţii, polonezii, cehii, slovacii, ba chiar şi ungurii. Prima noastră reacţie a fost una flască, nu vroiam să vedem gunoiul până în grindă, am zis că, în farfuria specialiştilor, nu s-au găsit diferenţe. Penibil de tot! Într-un târziu, când de la Vestul apropiat curgeau dovezile, am scos şi noi nişte explicaţii de nimeni înţelese cu diferenţe de grăsime şi un pic de coajă în plus. Nimic despre formule modificate, nimic de zahăr cu sacul, coloranţi la mişto şi elemente active lipsă. Cât a fost chimia românească de mare, noi tot nu avem laboratoare! Scuzaţi rima, dar nu iertaţi realitatea. Ca la povestea cu dezinfectantele, unii zic de rău de tot, alţii de bine la maxim, după care le cerem buletinul de identitate şi vedem că nu au acreditări şi vize de flotant în Uniunea Europeană, de parcă am sta aici ilegal, din prima zi a lui 2007.
Altfel spus, am admis şi am permis toate aceste diferenţe de calitate şi realitate, într-o logică orientală care face Abibas din Adidas. Pe piaţa de artă, asta are şi o deviză, "la cât am dat pe el, este destul de Grigorescu!". Astfel, există riscul ca nişte copii neduşi la muzeu, să nu ştie cum arată o pictură a numitului "lider maximo" al pieţei româneşti de artă. Cu alţi artişti, acest pericol se extinde şi la muzee! Ne complacem în a accepta falsuri şi replici ca fiind originale. Dacă mergem în Occident, la muzee şi la casele lor de licitaţii, vedem că realitatea arată altfel. Numai că nu îi mai putem acuza pe ei de această "diferenţă de calitate", problema este strict la noi şi la piaţa noastră de profil.
Artiştii români care au trăit, creat şi murit în România nu au nicio căutare în afară. Din când in când, apare un efect speculativ care face ca o anumită vânzare de la noi să atragă atenţia unui jucător de pe vreo piaţă străină. Cum totul este acum pe internet, când unui comerciant de acolo îi pică în mână un necunoscut despre care internetul îi spune că s-a dat cu mii de euro, dorinţa este gata. Apar întrebări inevitabile pentru ca artişti mult mai cunoscuţi se vând în Occident cu preţuri mai mici decât marii maeştri şi marii noştri cunoscuţi. Oamenii sunt de bună-credinţă, or fi ştiind românii ceva! Efectul este, totuşi, unul normal. Piaţa românească este încă una locală, unde se caută artişti de care am auzit, iar nivelul sau general este mult sub puterea de cumpărare a altor pieţe europene.
Ca în cazul altor produse, românii caută exclusiv firma, semnătura, şi mai târziu sau deloc se interesează de valoare sau de autenticitate. Acesta este nivelul pieţei şi este cel puţin trist. Mari artişti de acum un secol, cu plus şi cu minus nişte decenii, trăiau deja într-o uniune europeană a creaţiei plastice, circulau şi învăţau, se ştiau şi se comentau. Şi acasă la ei, totul era ca afară. Occidentalii din oferta liberă sunt la fel de tari şi puternici ca în muzee, pentru că sunt tot lucrări ieşite din mâna lor, chinuită şi muncită, dar luminată de geniu. Orice artist, inclusiv cei mari, are momente mai bune sau mai rele, şi la fel sunt şi creaţiile lor din acele clipe. Dar niciun mare artist nu poate renunţa la înalta sa artă pentru a crea şi vinde creaţii defecte în cele ale meseriei, plate, fără vlagă, fără strălucire. Un mare artist nu poate genera subcreaţii, nu mai poate face asta nici dacă îşi propune să imite vreun amator care o să-l imite pe el, peste vremuri.
Problema, până la urmă, este la noi, la demnitatea şi mândria cu care ne afirmăm ca iubitori sau specialişti în ale artei. Dacă vom continua să bem poşirca cu etichetă de Cola cu satisfacţia că produsul vine chiar din sania lui Moş Klaus, nimeni nu ne mai poate salva. Dacă nu vom avea demnitatea de a afirma că împăraţii sunt goi, nu vom şti să apreciem hainele. Daca ne vom agăţa nesiguranţa de semnături nu vom vedea mai departe de nişte înscrisuri ce se risipesc la prima privire de specialist onest. Dacă specialiştii nu vor depăşi atracţia comisionului, vom continua să credem că se poate face o cruce din coada unui câine-lup, că un timbre din 1925 poate sta sub o ştampilă poştală din 1907, că un Pictor modest poate lucra genial în 3-7 feluri, că orice profesor de desen din anii 60-90 a fost un Ciucurencu nerevelat şi nesemnat, deşi este atât de simplu.
Simplu este să fim cinstiţi şi demni cu noi înşine, să recunoaştem valoarea acolo unde este, chiar dacă acest îndemn are deja o sinistră aplicaţie la noi. Şi o putem face chiar dacă nu avem "laboratoare", nici în artă şi nici în expertiza chimică. Să recunoaştem că nici nu vrem să le avem, că ne-ar strica deviza laşă: la cât am dat pe el, este destul de Cola, Grigorescu, Guguianu, jambon, detergent, ţigări, adidaşi, tricou de firmă, maşina are 2 şi nu 20 de ani, şi continuăm fiecare după ce avem în frigider şi pe pereţi.