FSN redivivus

În politică, nimic nu este etern. Constantă e doar lupta pentru putere. Nici un conflict nu este ireconciliabil, nici un principiu nu rezistă ispitei politice, nici o doctrină nu este suficient de puternică, nici o despărţire nu este definitivă atunci cînd "interesul superior" o cere. Parisul merită o liturghie, vorba lui Henric al IV-lea care, pentru a trece de la coroana Navarei la cea a Franţei, îşi schimba religia de la protestantism la catolicism. Acum, la început de august, în această vară neliniştită, interesul superior este al stîngii româneşti aflată în degringoladă. Cei care au dat această sentinţă, cei doi politicieni ce încearcă să revină pe podium, se reconciliază după un deceniu şi jumătate. După ce s-au despărţit pe tema drumului României, cînd unul s-a declarat reformist pe calea economiei de piaţă, iar celălalt s-a plasat în continuarea intereselor complexului birocratico-industrial al fostului partid comunist, după ce conflictul reformism-antireformism a dus la sciziunea FSN, după ce divergenţele dintre Preşedintele şi Primul ministru în funcţie la acea vreme au determinat redactarea unei Constituţii nefuncţionale, Ion Iliescu şi Petre Roman se regăsesc. Dacă în 1992 se despărţeau pe tema reformei, în 2005 se întîlnesc în acelaşi punct: cei doi copii teribili ai Revoluţiei sînt ultimele stindarde ale stîngii.

Înţelepciunea vine cu vîrsta, deşi nici în septembrie 1991 cînd îl debarca pe Roman, ca, dealtfel, nici în decembrie 1989 cînd devenea soluţia nomenclaturii şi, ulterior, a serviciilor secrete la revolta spontană, sau în 1971 cînd îşi începea cariera de concurent de lung termen al lui Ceauşescu, Ion Iliescu nu era un neofit în politică. Cei doi regăsesc o nouă tinereţe revoluţionară, iar FSN revine sub forma Polului Social. Astăzi Petre Roman îl creditează pe Ion Iliescu drept un reper politic, deşi în urmă cu două luni, cînd cei 15 ani de la mineriadă care ne-a scos pentru aproape un deceniu din Europa se împlineau, îl critica pe fostul preşedinte pentru rolul său în acea diversiune.

Datorită lui Ion Iliescu şi Petre Roman ne-am întors în istorie, în 1990. Polul Social, această federaţie de organizaţii politice şi sindicale, pare o umbrelă de vreme rea. Căci, după alegerile prezidenţiale din 2000 cînd abia obţinea 3% din voturi, dar mai ales după ce în 2001 a fost debarcat de Traian Băsescu de la conducerea PD, Petre Roman a părăsit prima scenă a politicii. Iar Ion Iliescu, izolat în PSD, se află în cel mai greu moment postdecembrist. Probabil nostalgicii revoluţiei, purtătorii de pulovere decembriste, excluşii din noua conducere a PSD şi alţi nemulţumiţi vor subscrie din primul moment la această formulă. Petre Roman a mai utilizat alianţa de stînga cu succes cînd a fost format, în 1995, USD prin asocierea fostului PSDR cu PD. Ion Iliescu, obsedat de consensul vechiului regim şi mereu neconsolat pentru că nu a reuşit reeditarea compromisului de la Moncloa şi-ar vedea visul cu ochii. În alegerile din 2000 şi PSD a experimentat Polul Democraţiei Sociale din România (acelaşi acronim cu al partidului: PDSR). A fost doar o modalitate de a sprijini electoral PUR şi PSDR, formaţiuni fără şanse în alegeri dar care aduceau, una sprijin financiar şi mai ales mediatic, iar cealaltă deschidere către Internaţionala Socialistă.

Pentru ce însă un Pol Social în 2005? Soluţia ar fi de înţeles dacă formaţiunile participante ar fi slabe. Lansarea provocării organizării polului de stînga pleacă de la ipoteza incapacităţii PSD de a bascula singur actuala majoritate. La începutul unui proces de transformare organizaţională şi doctrinară, condus de un triumvirat dizarmonic, PSD nu este în cea mai bună poziţie. Deşi a doua formaţiune politică a României, cu aproape 30% din intenţiile de vot, PSD rămîne izolat în Parlament, dar şi în societate. În absenţa PSD însă, Polul Social va rămîne doar o iniţiativă între altele.

Fără Ion Iliescu în structura de conducere, PSD a rezistat primei faze a noului ciclu al crizei de succesiune. Condamnat la o criză de lungă durată datorită revenirilor permanente ale liderului fondator (1997, 2005), PSD îşi caută identitatea ca partid. Cîtă vreme această criză nu va fi depăşită PSD nu va putea propune soluţii politice convingătoare pe termen mediu sau lung. Prezenţa lui Ion Iliescu, fie şi într-o structură largă, pare să anuleze orice încercare de reformă. În schimb polul de stînga i-ar oferi fostului preşedinte Ion Iliescu ocazia revanşei. Grupurile marginalizate la Congresul din aprilie ar putea profita de situaţie pentru a împiedica o schimbare radicală, susţinînd orice alternative ce vor micşora autoritatea conducerii actuale. Dincolo de conjunctură, denumirea aleasă, Polul Social, sugerează un posibil proiect viitor, un PS, un partid socialist reunificat. Ion Iliescu aduce zestrea sa electorală, mai mică decît în trecut, dar suficientă pentru a ameninţa PSD, iar Petre Roman capitalul său de relaţii în rîndul socialiştilor europeni. Însă nu o nouă stîngă, ci vechiul FSN renovat, deocamdată neconvingător, este propus ca soluţie pentru Romania europeană. Altă denumire, aceeaşi actori, aceleaşi politici.