Între impas şi faliment

Europa în care România se va integra deplin, abia peste doi ani, dacă inerţia deciziilor comunitare va rămîne de partea noastră, nu este doar un spaţiu economic, ci şi unul al dezbaterilor, al confruntărilor de idei şi de proiecte alternative. Farmecul Europei este tocmai diversitatea, iar alchimia politică modernă caută febril formula care să permită constituirea unui bloc politico-economic-militar de forţă monolitică, dar cu o diversitate care respectă istoria şi particularităţile culturale ale fiecăreia dintre componenete.

Una dintre temele cele mai importante, care croieşte falii în spaţiul european actual, este cea a "dimensiunii sociale". Modelul "statului providenţial", care se află la baza dezvoltării Europei, de mai bine de 50 de ani, se află în cumpănă. Pentru unii, construcţia europeană însăşi nu are sens, dacă nu realizează acest obiectiv, la scara continentului. Un contract social în care Uniunea preia cele trei principii fundamentale ale modelului propus de Lordul Beveridge: universalitate - în virtutea căreia fiecare cetăţean beneficiază de protecţie contra tuturor riscurilor sociale, de la şomaj, la sănătate; unicitate - presupunînd un sistem integrat de gestiune a fondurilor din care se acoperă aceste nevoi sociale; uniformitate - ceea ce implică posibilitatea fiecăruia de a beneficia de integralitatea avantajelor sistemului de protecţie socială, după nevoi şi nu după venituri sau contribuţie.

Această idee, care a lăsat urme mai adînci în solul Europei decît toate programele de guvernare ale partidelor care s-au succedat la putere de o jumătate de secol, nu este o invenţie a "stîngii", ci o contra-reacţie a conservatorilor europeni la ascensiunea ideologiilor de stînga, începută la jumătatea secolului XVIII şi continuată pe parcursul secolului XIX şi XX. Statul providenţial, ca proiect, are precursori importanţi de suşă conservatoare, începînd cu Bismark, cancelarul de fier, care a introdus sistemul generalizat al asigurărilor de boală, accident şi bătrîneţe, sperînd să dea o lovitură de moarte ideilor socialiste, pentru a se regăsi mai tîrziu în proiectul statului bunăstării al lui Roosevelt, iniţiat o dată cu Legea privind securitatea socială, dată în 1935, după marea depresiune economică.

Statele moderne ale Europei şi-au asumat, toate, într-un fel sau altul, acest rol. Problema este că sunt tot mai puţine mijloace şi soluţii pentru a întreţine maşinăria statului providenţial. Un adevăr pe care estul continentului l-a descoperit încă din vremea socialismului, pe măsură ce puterile sale economice erau sleite de ineficienţă, proastă organizare şi lipsă de competitivitate tehnologică. Astăzi, chiar şi societăţile prospere ale occidentului acuză împotmolirea maşinăriei de stat providenţiale. Marile economii şi societăţi ale Europei, Franţa şi Germania în principal, sunt zguduite de consecinţele încercării de a reforma sistemele de securitatea socială. Guvernul Raffarin a primit o corecţie usturătoare la urnele recentelor alegeri locale pentru simplul motiv că a îndrăznit să evoce posibilitatea reducerii unor beneficii sociale. Fără reforme, însă, economia franceză patinează, iar precaritatea ei se reflectă la nivel european în dificultatea tot mai mare de a îndeplini criteriile pactului de stabilitate monetară. Guvernul Schroeder are de rezolvat cam aceeaşi ecuaţie şi cum nu îndrăzneşte să se atingă de beneficiile sociale, (De, social-democraţia obligă!), caută febril "soluţii miracol" pentru a îmboldi o creştere economică ce se încăpăţînează să rămînă lipită mai mult de zero, decît de 1%. Vocile care evocă impasul sau chiar falimentul statului providenţial vin atît din practică cît şi dinspre teorie. De la primul ministru Raffarin însuşi, la Jaques Attali, care consideră că în lipsa unui consens privind creşterea nivelului de impozitare, statul este redus la incapacitate de acţiune. Cu alte cuvinte, nu are de unde acoperi promisiunea securităţii sociale, totale şi universale.

Dificultatea temei creşte încă şi mai mult, dacă privim spaţiul extins al Noii Europe. Pentru ţări ca România, Bulgaria, Polonia, ţările baltice, integrarea europeană conţine ca ingredient fundamental realizarea promisiunilor statului providenţial, pe care experienţa socialismului le-a ratat.

Milioanelor de noi cetăţeni ai Europei, care reprezintă "estul", nu va fi uşor să le explice cineva că magazinul "Europei providenţiale" tocmai s-a închis pentru renovare sau, poate, s-a închis de tot! Ori, poate le exportăm noi soluţia miracol a social-democraţiei de Dîmboviţa: economatele, "care este"!