La cota zero

Politica noastră este o construcţie care nu s-a ridicat, încă, deasupra nivelului mării. Rămîne de discutat dacă fundamentul ei, un model republican croşetat mai mult din compromisuri, decît din principii, bazat pe o Constituţie remarcabilă, mai ales prin omisiuni şi distorsiuni, dă vreodată şansa de-a construi ceva. Dar, pînă acolo, ceea ce s-a văzut zilele acestea, într-un mod mai strălucitor decît focurile de artificii ale Jocurilor Olimpice de la Beijing, este lipsa oricărui schelet, a oricărei funcţionalităţi, a oricărei capacităţi de-a rezolva problemele de guvernare fundamentale.

Primul exemplu a fost oferit de reacţia faţă de mult invocatul Raport al Comisiei Europene. Cel care evaluează capacitatea sistemului nostru juridic de a combate corupţia. Ne place sau nu ne place, credem sau nu credem, din punctul de vedere al Comisiei Europene, adică al celorlalţi 26 de parteneri cu care împărţim, cît se poate de inegal, avantajele şi dezavantajele Uniunii Europene, România este "bolnavul Europei", iar maladia este mai rea decît rîia. De aceea, trebuie tratată repede şi radical. Pînă cînd nu o facem, nu dă nimeni mîna cu noi, pe culoarele Bruxelles-ului. Sistemică, endemică, întreţinută de la cele mai înalte niveluri ale politicii, CORUPŢIA este ciuma care bîntuie România. Acesta este diagnosticul.

Ce face doctorul? Adică politica şi politicianul din Româ­nia?

Mai întîi, decretează un obiectiv mobilizator, însufleţitor, demn de măreţele idealuri ale capitalismului multilateral dezvoltat pe drumurile căruia România rătăceşte de vreo două decenii: pînă la toamna viitoare, trebuie să scăpăm de monitorizarea pe justiţie. Aţi înţeles bine, nu trebuie să scăpăm de corupţie, Doamne Fereşte, ci de monitorizare. Musai, pînă se încheie mandatul prezidenţial, ca să avem ce raporta la încheierea cincinalului. Pentru a realiza măreţul obiectiv, erau desigur necesare discuţii politice serioase, cu Partidele reprezentate în Parlament, adică stîlpii politicii româneşti. Muţi au rămas cu toţii, mai sus-pomeniţii stîlpi, şi nici unul nu a zis că trebuie să scăpăm de corupţie. Au avut însă vorbe multe şi grele de zis, unul către altul, cînd a fost vorba despre cine să păs­torească o anumită instituţie a justiţiei, numită Direcţia Naţională Anticorupţie. Iar aţi înţeles corect: după reacţia şi preocupările celor mai importanţi politicieni ai României, justiţia funcţionează perfect, doar numele celui care conduce o direcţie mai lipseşte din armoniosul peisaj. Nu baza legală mai mult decît firavă, plină de găuri, de confuzii şi inexactităţi, după care este obligat judecătorul să se pronunţe, nu procedurile care fac aproape imposibilă finalizarea cazurilor înainte de un deceniu, două, nu slaba pregătire profesională, teoretică şi practică, a multora dintre cei pe mîna cărora încap dosarele de corupţie, nu corupţia politică ce macină din interior întregul sistem juridic, nici folosirea dosarelor din justiţie ca armă politică, nici precaritatea materială a logisticii justiţiei, nimic din toate astea nu există sau nu este important. Pentru că, dacă ar fi, nu-i aşa, făcea obiectul discuţiilor dintre cei mai autorizaţi reprezentanţi politici ai României. NU! Singurul lucru important este prelungirea, sau nu, a mandatului unei persoane la conducerea unei direcţii, fie ea şi DNA! Iar, dacă aţi crezut pentru un moment că, aşa prost cum şi-au ales tema de discuţie, politicienii au rezolvat ceva în urma furtunoaselor discuţii de la Cotroceni, atunci chiar că nu sunteţi din partea locului, ori aţi fost prea mult în vacanţă! Rezultatul marilor dis­cuţii şi dezbateri este zero barat. O să fie aşa cum s-a stabilit! În tren, desigur!

Al doilea exemplu al faptului că România are o politică capabilă de orice, mai puţin de soluţionarea problemelor pentru care există, a fost oferit de criza georgiană. Dacă Româ­nia şi-ar fi planificat agenda internaţională, cu siguranţă n-ar fi fost în stare să-şi inventeze un moment mai important şi mai semnificativ în jurul căruia să se manifeste, să se afirme, să facă ceva util, pentru ea, pentru Europa şi, desigur, pentru criza respectivă. Cu siguranţă, nimeni nu ne-a rezervat fotoliul de onoare în prezidiul marilor puteri implicate; nici nu ne-a invitat imediat să fim mediatori ori creatori de soluţii. Tocmai de aceea, însă, România ar fi trebuit să debordeze de acţiuni şi idei, de iniţiative şi consultări, de diplomaţie şi exerciţii adiacente de relaţii publice. Dacă nici în zona despre care pretindem că am primit "mandat", că avem interese şi în jurul căreia facem Politică de mare perspectivă, cea a Mării Negre, pentru care am inventat strategii fără de număr, de la cele militare, la cele economico-politice, nu avem nimic de spus, cînd mai are ceva de spus politica internaţională a României? Polonia şi statele baltice n-au avut nevoie decît de 24 de ore ca să decidă, în plină ofensivă militară a Rusiei, deplasarea şefilor de guverne în Georgia, ca semn de sprijin politic necondiţionat pentru integritatea teritorială şi independenţa acestei ţări. Noi, ori n-am aflat, ori am considerat că nu merită deranjul! Aşa că am stat acasă. Dar nici de aici, de-acasă, nu ne-am ostenit mai mult. Două şedinţe ale CSAT în trei zile şi niciun fel de poziţie politică explicită, de sprijin pentru Georgia, măcar un semnal de implicare la nivel european. Nimic! Am aflat în schimb că Osetia nu-i ca Transnistria, aşa că nu ne paşte niciun pericol iminent. Lucru, desigur, cît se poate de îmbucurător!

Singura concluzie pe marginea celor două situaţii, derulate în intervalul aceleaşi săptămîni, este că politica noastră are multe funcţii: macină orgolii, distribuie avantaje materiale şi de statut social, creează falşi eroi şi subiecte pentru telenovele şi "tocşoaie", aruncă praf în ochi oamenilor care se mai interesează totuşi de acest domeniu, dar în niciun caz nu este capabilă să soluţioneze problemele guvernării.

În două decenii, România a făcut saltul mortal de la "democraţia originală" la "democraţia fără efect de guvernare". La ce mai este bună politica noastră? Doar la distribuirea şi redistribuirea, practic între aceleaşi cercuri competitoare, a avantajelor care decurg din puterea de guvernare, exercitată discreţionar, de cele mai multe ori în dispreţul legilor şi, mai ales, în dispreţul celor care au dat mandatul. Casa politicii româneşti nu este nici măcar o ruină, este un şantier pe care nu se construieşte nimic, dar din care "băieţii deştepţi" iau cu toptanul, pentru buzunarul propriu, tot ceea ce este de luat.