Limitele minciunii

Oamenii modernităţii nu au limite în privinţa minciunii. Desigur, nu toţi mint la fel de mult şi nici asupra aceloraşi lucruri. Nici o ordine de drept ori morală nu a reuşit să abolească, ori măcar să restrîngă semnificativ utilizarea minciunii în relaţiile dintre oameni, în niciuna dintre societăţile pe care le cunoaştem, dar cea modernă pare să fi oferit terenul cel mai fertil pentru înflorirea ei liberă şi largă. Cum şi, mai ales, cît de departe pot merge cu minciuna cei aflaţi în exerciţiul funcţiei publice este, însă, o altă problemă.

De la Platon încoace, lumea caută un răspuns care să împace şi capra şi varza. Pe de o parte, minciuna nu poate fi exclusă, ba chiar au fost identificate situaţii şi "raţiuni de stat" care par să legitimeze utilizarea minciunii. Pe de altă parte, folosirea minciunii fără limite transformă exerciţiul funcţiei publice într-un soi de monstru care devorează, în cele din urmă, atît pe iniţiatorul, cît şi pe destinatarul minciunii. "Cuvîntul a fost dat oamenilor ca să-şi ascundă gîndurile!" Atribuită lui Talleyrand, prototipul maestrului în arta minciunii utilizată sistematic pentru "raţiuni" de stat, ideea se regăseşte, însă, mai peste tot în cultura fondatoare a civilizaţiei europene: Voltaire, Young, Butler, Lloyd, Cicero, Platon. Dacă s-ar limita la ascunderea gîndurilor, încă nu ar fi chiar atît de rău, dar politicienii epocii noastre, post-moderne, au ajuns să folosească aproape fără limite minciuna pentru a-şi ascunde faptele!!! Două exemple, din politica la cel mai înalt nivel, într-una dintre cele mai importante democraţii ale Europei, cea britanică.

Tabloul întîi: După o aşteptare de mai bine de şase ani (!!!) la începutul lunii iulie, Comisia Chilcot va face public raportul său asupra condiţiilor în care Guvernul Majestăţii Sale a luat deciziile care au dus la implicarea în conflictul armat din Irak, alături de Statele Unite şi cîteva alte ţări care au sprijinit operaţiunea militară menită să pună capăt guvernării Saddam, pentru a deschide, odată cu aceasta, porţile uneia dintre cele mai tulburi perioade din istoria modernă a Orientului de Mijloc. Criticii şi opozanţii deciziilor luate atunci de guvernul laburist condus de Tony Blair speră să găsească în raportul parlamentar probele definitive ale lipsei de întemeiere a deciziilor luate, ba chiar mai mult, pe cele ale minciunii sfruntate, dezinformării şi lipsei de onestitate exersate în serviciul celei mai înalte funcţii publice din Regat, în detrimentul contribuabilului britanic şi mai larg, al intereselor pe termen lung ale Marii Britanii. Nimeni altul decît actualul lider laburist, Jeremy Corbyn, crede, chiar, că predecesorul său ar trebui şi ar putea fi chemat în faţa justiţiei, să dea socoteală. Unele dintre alegaţiile care circulă în marginea raportului susţin că T. Blair a fost "capacitat" de B.W. Bush, în întîlniri personale şi neoficiale, mult înainte ca susţinerea poziţiei americane să devină linia politică oficială a Guvernului Marii Britanii. Una prezentată, susţinută şi aprobată în cele din urmă de Parlamentul de la Westminster, sub imperiul ameninţării utilizării armelor de distrugere în masă de către regimul Saddam Hussein, prezentată de Blair însuşi ca iminentă şi de neînlăturat altfel, decît pe cale militară.

Tabloul al doilea: În tabăra Conservatorilor, profund dezbinată în chestiunea ieşirii din UE a Marii Britanii, David Cameron s-a trezit confruntat, zilele acestea, cu proba manipulărilor şi a minciunilor pe care le-a utilizat în strategia politică care a dus la marea sa negociere cu UE şi la referendumul de peste cîteva zile. Cel care trebuie să decidă dacă aventura europeană va continua pentru Marea Britanie în interiorul sau în afara UE. Mai ceva decît în Caragiale, pe nepusă masă, a apărut la "războiul" o scrisorică din care oricine poate înţelege că domnul Cameron, cu sprijinul unor apropiaţi şi influenţi oameni din lumea afacerilor, lucra la mobilizarea partidei primelor 500 de companii din topul britanic, în favoarea rămînerii în UE, pe vremea cînd public clama sus şi tare că dacă Europa nu oferă M. Britanii ceea ce i se cuvine în UE, atunci "nimic nu este exclus"; ne luăm jucăriile şi plecăm peste Canal, cu alte cuvinte. Vorba lui Arghezi: una spunea şi alta fuma! Nu că manevra ar fi fost foarte greu de dibuit, dar una este să crezi, să presupui că ditai Primul Ministru al Marii Britanii se dedă unui asemena joc, jalnic, şi alta este să-l prinzi cu mîna în sac, adică să poţi produce dovada că insul este doar un escroc. Aici, ca şi în cazul laburiştilor, reacţiile cele mai virulente au venit din interiorul propriului partid!!!

Oricît ar putea să pară de ciudat, exemplul scenei politice britanice este ales, nu pentru a arăta răul cu degetul, ci dimpotrivă, Binele! Binele constă în aceea că la ei există totuşi o discuţie publică asupra limitelor minciunii în exerciţiul funcţiilor publice şi a penalităţilor, politice şi legale, care trebuie administrate celor care se fac vinovaţi de încălcarea acestor limite. În România toate sunt, vorba manelistului... "fără număr". La noi nu există şi nimeni nu vrea să audă măcar de stavile impuse minciunii, ca unealtă a guvernării şi, mai larg, a politicii!