Marginalii la un exerciţiu de "tele-diplomaţie"

În relaţiile SUA-Rusia (URSS) diplomaţia de la distanţă, mediată de diferite căi şi mijloace tehnice de comunicare este orice, mai puţin o noutate. Marcate structural de competiţie, pe toată durata războiului rece, presărate nu tocmai rar cu momente critice de confruntare, raporturile dintre cele două superputeri nucleare au dominat politica mondială de la sfîrşitul celui de al doilea război mondial şi pînă acum circa un deceniu, fără nici un fel de concurenţă. Sintagma "telefonul roşu" a fost emblematică pentru tema "tele-diplomaţiei în situaţii de urgenţă" în relaţiile Washington-Moscova. Chiar dacă e greu de crezut astăzi, prima "ediţie" a telefonului roşu a fost o linie de telex, instalată între cele două capitale după consumarea crizei rachetelor din Cuba (1962). Efectul pozitiv pentru stabilitatea şi încrederea reciprocă a fost, însă, deloc neglijabil. Evident, de atunci mijloacele tehnologice au evoluat şi odată cu ele şi complexitatea "telefonului roşu". Prin forţa lucrurilor, a jocurilor complexe de interese şi a situaţiilor deloc simple pe care cele două superputeri au trebuit să le rezolve, dezvoltarea unui "etaj" de cooperare între Washington şi Moscova a devenit parte a relaţiilor bilaterale. Uneori un spaţiu mai larg, alteori mai îngust. Uneori structurat de reguli foarte strîns şi bine definite, negociate şi convenite de ambele părţi, alteori improvizînd şi dezvoltînd soluţii ad hoc. Între aceste trei "puncte cardinale", competiţie, confruntare, cooperare, s-a scris cea mai mare parte a istoriei celei de a doua jumătăţi a veacului XX şi a primelor decenii din cel cu numărul XXI. După o perioadă de aprofundată antantă sovieto-americană, deschisă de Gorbaciov, culminînd cu reunificarea Germaniei, căderea regimurilor comuniste din statele "lagărului" şi în ultimă instanţă cu desfiinţarea Uniunii Sovietice, "Era Putin" a stat sub semnul programului politic de "reconquista" şi a dus relaţiile Rusiei cu Statele Unite într-un punct de minus al curbei. Nici la Washington, nici la Moscova, mai ales după anexarea Crimeei de către Rusia, nu au fost prea multe reţineri pentru a-l declara, cel mai de jos din istoria relaţiilor bilaterale. În consecinţă, ceva trebuia făcut pentru redresarea echilibrului şi redeschiderea porţilor pentru cooperare. Unul dintre miturile cele mai puţin susţinute de fapte, dar adînc înrădăcinate în credinţa "omului de rînd", este că întîlnirile directe ale liderilor politici, "la nivel înalt" cum se spune, reprezintă cheia preţioasă, dacă nu de-a dreptul miraculoasă, pentru a urni lucrurile din impas. Ceea ce lumea nu ştie, sau mai degrabă nu vrea să creadă, este că aceste întîlniri sunt provocate de liderii politici mai mult pentru a-şi da importanţă în ochii opiniei publice de acasă şi de aiurea, pentru a cîştiga puncte în tabelele de popularitate şi încredere de vot, iar dacă nu se poate, măcar în cele de vizibilitate mediatică. Nu-i mai puţin adevărat că, pe de altă parte, întînirea directă, strîngerea de mînă, discuţia faţă în faţă, percepţia conştientă şi sub-conştientă a stărilor şi a "vibraţiilor" celuilalt pot aduce cîştiguri de negociere importante, uneia sau ambelor părţi.

Exemplară, în acest sens, rămîne negocierea de la Camp David dintre Egipt (Anwar Sadat) şi Israel (Menachem Begin), sub patronajul Preşedintelui Carter, 1978, care prin acordurile semnate a schimbat radical ecuaţia geo-politică din zona critică a Orientului Mijlociu.

Dar, istoria este istorie şi stă cuminte la locul ei. Azi, ar fi de evaluat rezultatele tele-întîlnirii la nivel înalt Biden-Putin. Interesantă nu atît pentru că a avut loc, ci pentru că a pus pe agendă în mod deschis şi lipsit de echivoc Ucraina şi viitorul său, în relaţia cu Rusia, cu SUA şi lumea occidentală. Tele-întîlnirea la nivel înalt a fost luată drept reper pentru direcţia în care tensiunea creată de presiunea forţelor militare ruse la graniţa de est a Ucrainei ar putea evolua: reducere şi reangajare a negocierilor sau basculare în confruntare militară. Rezultatul a fost din categoria "We agree to disagree". Formulă consacrată istoric de marele predicator metodist G. Whitefield (1740) şi readusă în vocabularul dipolomatic curent de Henry Kissinger, la vremea negocierilor de la Paris pentru încheierea conflictului din Vietnam (1973). Deşi pentru "ochiul neformat" formula poate părea doar un mod preţios şi puţin şugubăţ de a spune "nu făcurăm nimic, neică", în realitate ea este un micro raport cu destule informaţii şi nuanţe. Asta şi pentru că în marginea ei, Biden, Putin şi "purtătorii lor de vorbe" ba chiar şi alţi actori diplomatici au făcut comentarii deloc lipsite de miez. Tragem linie şi adunăm!

Rusia doreşte acţiuni şi garanţii din partea Statelor Unite, pentru ca planurile de aderare a Ucrainei la NATO să fie definitiv şi pentru totdeauna abandonate. În lipsa acestor acţiuni şi garanţii, Rusia va continua presiunea asupra Ucrainei, inclusiv cu mijloace militare, iar la nevoie nu exclude angajarea soluţiei "Crimeea" pentru regiunile din est. În rest... totul este pe masă, negociabil!

Statele Unite au făcut mai mult decît clar faptul că, în cazul unor acţiuni militare în Ucraina, dincolo de "drastice sancţiuni economice" împotriva Rusiei şi de sprijin întărit pentru dotarea/modernizarea armatei ucrainiene, nu sunt dispuse să se angajeze. Acţiuni ruinătoare pentru Rusia, a declarat Biden; acţiuni ale căror efecte, a declarat Putin, Rusia este capabilă să le absoarbă, fără complicaţii prea mari pentru economia sa.

Porumbelul, adică surpriza, a ieşit din gura Victoriei Nuland pe care, după cum s-a văzut şi din alte episoade, nu o dă afară din casă nici diplomaţia, nici glagoria. Ea a declarat în faţa Comitetului pentru Relaţii Externe, al Senatului Statelor Unite, că "o invazie a Rusiei în Ucraina ar dăuna proiectului Nord Stream 2, care ar putea fi suspendat". Care Nord Stream 2? Mega-conducta aia care leagă direct sursele de gaz din Rusia de robinetul consumatorilor din Germania, fără să mai treacă prin Ucraina sau prin teritoriile altor state, pentru că merge prin nord, direct pe fundul mării!!!! Un proiect pentru realizarea căruia "Doamna de Fier a Germaniei", din postura de Cancelar, nu s-a sfiit să ia în piept opoziţia vehementă atît de la Washington, cît şi din mai toate capitalele importante europene. Unele guri rele susţin chiar că decizia Brexitului a fost precipitată la Londra de această poziţionare a lui Merkel care punea aproape sfidător interesele Germaniei deasupra oricăror altor consideraţii, în detrimentul imperativelor cooperării şi a blocului valorilor comunitare, pe care cel puţin teoretic şi-a aşezat fundamentele Uniunea Europeană. În SUA, blocarea definitivă a acestui proiect a fost obiectiv major de politică internaţională, atît în timpul administraţiei Obama, cît şi ulterior, Trump şi Biden. Fără succes! Să fie o eventuală repunere în pagina istoriei a unui soi de "phoney war" în Ucraina, soluţia descoperită de diplomata Nuland???