Maurul trebuie să moară?

Arareori m-am simţit mai ruşinat că într-una din serile din toamna lui "96 cînd americanca aceea uscăţivă şi roşcată a venit la noi şi ne-a certat (cum ştiau ei să o facă, fără să arate): ce faceţi, de ce vă grăbiţi, de ce vreţi să daţi drumul la piaţă cînd mai este încă atît de puţin pentru ca ea să pornească normal, aşa cum ne propusesem, cu cotaţii afişate, cu decontare şi înregistrare la registru?

Să-i fi invocat grupul de presiune - era de faţă la întîlnire - care năvălise peste noi (sau mi se păruse?), încercînd să ne convingă să dăm drumul - indiferent că pregătirile tehnice nu fuseseră finalizate - fără reguli încă acomodate, căci eram - ziceau - în întîrziere, acela era interesul brokerilor, pledau ei, iar eu trebuia să o fac, fusesem ales - nu? - de către ei pentru a le reprezenta interesele...

Am liniştit-o: nimic nu se va întîmpla în afara celor convenite, noi toţi, inclusiv brokerii, apreciam ajutorul lor şi vom asigura o piaţă de referinţă (cum s-a şi întîmplat, o perioadă de timp...), un model pentru această zonă a continentului despre ceea ce se poate construi în noua piaţă de capital europeană.

Au urmat luni de efort: piaţa se urnise, creştea, în ciuda neîncrederii, adversităţii, neînţelegerii, bancurilor...

Nutream pentru şefa americanilor respect. Nu ajunsesem la prietenie, aşa e la ei, francheţea ţine -mai degrabă- de un mod eficient de comunicare, asfel că vestea plecării iminente şi definitive m-a luat prin surprindere. Urma să aibă loc în acea după-amiază, aflasem, un fel de petrecere din acelea de adio, de fapt o întîlnire grăbită, în picioare, cu ceva alune şi băuturi răcoritoare, la care se fac glume bilingve, se rîde mult şi la întîmplare, se spun niscai vorbe frumoase, de îmbărbătare, se ia la revedere şi gata.

Fusese, în primul rînd, aşa simţisem, un om. Aş fi vrut să-i iau ceva de la mine, simbolic. Nu scump, nu era voie, dar nici - pur şi simplu - pitoresc, ca de obicei la români. Un gest care să mărturisească recunoştinţă. Afecţiunea, iată. Am intrat la Dalles, la librărie, să-i caut un album, sau un "Eminescu", care spune - mai întotdeauna - totul pentru noi. Am descoperit însă o banală carte poştală, care m-a mişcat. Era un copilaş român, pe faţa ei, în portret, care muşca dintr-un măr. Atît. Cîtuşi de puţin kitch. Reproducerea unei fotografii vechi. Sărăcăcios îmbrăcat, de la ţară, într-o uniformă ponosită, pe un fond întunecat, dar el cumva încrezător, cu o privire blondă, luminoasă, ţintindu-te în ochi... Am scris ca într-o febră pe verso scrisoarea imaginară de la acel băiat (care semna Rasdaq) prin care îi mulţumea doamnei care îl crescuse şi educase şi prin care o asigura că va creşte mare, că va fi bun, că se va mîndri cu el ş.a.m.d. Un fel de glumă lirică. Am citit cu glas tare la acea petrecere misivă de pe spatele fotografiei, pe care i-am şi dăruit-o, şi am asigurat-o - punînd, credeam, suficient sarcasm, ca o surdină pentru patetism - că eu, noi, cei care rămîneam vom avea grijă ca acel băieţel (piaţa, vezi bine), să nu piară ... şi că îi vom da veşti bune despre el. Poate părea acum uşurel, dulceag chiar, siropos, sau - ştiu eu - melodramatic, dar a luat-o în serios. Mi s-a părut atunci că doamna de fier s-a frînt, că a fost profund şi pînă la lacrimi tulburată şi că pentru prima dată între noi şi ei, străinii care ne ajutaseră, s-a revărsat un val de căldură şi de preţuire umană care a depăşit convenţionalismul pur al unor relaţii profesionale altminteri admirabile.

A plecat, au plecat, am rămas - să o iau şi eu pe coarda melo, sentimentală - (aproape) singur cu Rasdaq. Am plecat apoi la rîndu-mi, într-un fel mi s-a impus, încercînd să fiu util în altă parte, în slujba aceloraşi idealuri. Acum e vorba să dispară. Că ar fi mai bine aşa, că din moment ce şi-a făcut datoria, maurul... Mai recuperăm ceva în cămară şi asta-i tot. Din această cauză scriu acum şi am să revin. Despre Rasdaq ar trebui poate să vorbească - aşa e decent- şi cei care l-au iubit şi l-au făcut să se întîmple.