Miracol după miracol!

La televizor rulează o reclamă. Doi moşi stau în parc şi discută. La un moment dat, unul se apleacă şi se strâmbă de durere. Coloana vertebrală. Celălalt moş îl compătimeşte. Scoate din buzunar, zâmbitor, un tub cu unguent. Primul, rănitul, îşi dă cu smacul pe care i l-a recomandat amicul. Şi începe să zburde ca o gazelă.

Mi-am adus aminte de reclama cu pricina recent, pe când am avut şi eu nevoie de substanţa respectivă. Trebuie să vă dezamăgesc: efectul nu este nici pe departe cel de la televizor. Dar cine este naiv să creadă asta?

Nimeni, dar asta nu înseamnă că nu avem o problemă. Dar haideţi întâi să descoperim despre ce este vorba. Suntem bombardaţi, în proporţii industriale, cu mesaje extreme, groteşti. La televizor sunt reclame cu mame care spală rufe pline de noroi şi de pete de mâncare. Acestea ies albe şi strălucitoare din maşina de spălat datorită detergentului X. În alte reclame, nişte domnişoare îşi dau cu o cremă care le transformă tenul plin de acnee ca prin magie. O babă face break-dance după ce desface o cutie de suc. Etc.

Şi nu sunt doar reclamele. De la o vreme mă uit, pe YouTube, la o serie de filmuleţe de psihogie socială. Într-unul moderatorul discută cu o serie de femei. Este şocant. Li se cere cetăţenelor respective să spună cu ce fel de bărbat doresc ele să se căsătorească. Fără să clipească, toate desenează acelaşi profil: milionar (cel puţin), înalt (foarte), super-simpatic, dornic să le întreţină pe un yacht sau la Monte Carlo fără ca ele să facă nimic. Ş.a.m.d. Lista este foarte lungă. Îţi dai seama că personajul nici nu există în lumea reală. Dar doamnele respective visau cu ochii deschişi. Încă şi mai şocant este altceva: majoritatea erau în vârstă şi aveau copii din afara căsătoriei. Ce se petrece aici?...

Problema este lipsa completă de realism. Unii dintre noi trăiesc într-o bulă în care se întâmplă miracole non-stop. Eşti obeză, dar întâlneşti un miliardar care îţi trimite un buchet de trandafiri. Eşti chel, dar îţi dai cu un şampon care îţi face părul să crească mai lung decât al solistului de la The Doors.

Veţi spune că ştim că acestea sunt iluzii fabricate de departamentele de marketing. Că nimeni nu se înşeală. Cumpărăm maşina Y nu pentru că ne imaginăm că mergem în deşertul din Oman cu prietenii, ca în reclamă, ci pentru că plănuim că să o folosim să cărăm marfă la chioşc, în traficul infernal din oraş. Pe scurt, veţi spune că oamenii nu sunt atât de naivi.

Oare? Haideţi să analizăm. Iată ce se petrece în politică. Este unul prin târg, a umplut marginea drumurilor cu afişe unde spune că dă case cu 35.000 de euro. Vi se pare că asta e din altă categorie decât reclama cu ciocolata fermecată mâncată de piticul uriaş? Alt candidat spunea, acum ceva ani, că trimite un român în spaţiul cosmic. Acum pretinde că în doar cinci ani media câştigurilor românilor va depăşi media europeană. Am auzit bine? De unde a scos cifrele? Şi ce ar urma el să facă?

Lipsa aceasta radicală de realism o descoperim peste tot în jurul nostru. Eu dau peste studenţi care nu au nici cea mai mică idee care este nivelul lor. Unii nu ştiu nimic, nu citesc nimic, nu vin la cursuri. Dar, cumva, sunt convinşi că ei ştiu tot şi că profesorul este un înapoiat. Existau şi înainte asemenea studenţi, dar erau extrem de puţini. Acum rămâi siderat. Unii sunt supăraţi că nu primit magna cum laude, însă nu ştiu să despartă în silabe sau care nu realizează la ce materie tocmai au dat examen. (Nu, nu este o exagerare).

Ceva se petrece în societatea contemporană. Nu doar în politică. Şi înainte mulţi oameni credeau în miracole. Dar acestea erau rare. Mulţi nici nu aşteptau să le vadă în timpul vieţii lor. Era suficient că undeva, într-o carte, scria că s-au petrecut ori se vor petrece, în trecerea spre viaţa veşnică. În rest, lumea înconjurătoare îţi impunea, cu necesitate, o măsură de realism. Acum mulţi dintre semenii noştri fantazează. Se cred în centrul unui un univers în care totul conspiră pentru a-i fermeca. La televizor este o reclamă cu o domnişoară. O doare capul. Ia o pastilă şi apoi merge veselă la serviciu şi îşi uimeşte şefii. Dacă mă uit bine, chiar este şef.

De ceva timp, ies în parc cu copiii. Când erau bebeluşi, mă întâlneam mai degrabă cu "mămici" cu cărucioare. De unde discuţii specifice, pe care le mai auzeam, fie că doream, fie că nu... Dar de când copiii s-au făcut mai măricei, mă trezesc frecvent în prezenţa unor taţi. Sunt vreo trei, spre exemplu, care îşi abandonează copiii pe un tobogan şi se retrag într-un colţ al parcului. Cred că sunt corporatişti. Trag din "ţigări electronice" şi discută despre cum vor face ei averi tranzacţionând cripto-monede pe platforme chinezeşti. Ei stau de mult acolo, aşa că deduc că nu au dat încă lovitura.

Lucrurile acestea au consecinţe. Cum arată ordinea socială într-o ţară unde mulţi oameni cred în cai verzi pe pereţi? Ce fel de guvern este ales de asemenea alegători? Cum arată şcoala când părinţii unor copii analfabeţi îi fugăresc pe profesori pentru că odraslele lor nu au primit "zece pe linie"?

Mă pregăteam să închei acest editorial, când am dat peste o listă cu cele mai populare reclame pe internet, în România. Un supermarket pretinde că "De 15 ani, facem din poveste realitate". Sau realitatea ca o poveste: cui îi mai pasă?