"Modelul bancar european este fundamental greşit"

Reporter: Ce consecinţe consideraţi că va avea crearea uniunii bancare europene asupra mediului economic din Uniunea Europeană?

Gheorghe Piperea: Nu sunt foarte optimist, întrucât modelul bancar european este unul fundamental greşit. Băncilor europene li se permite să amestece activitatea bancară cu cea de intermediere pe piaţa de capital (investment banking, broker, trader) şi cu cea de asigurare, ba chiar şi cu activitatea de gestiune a portofoliilor de garanţii imobiliare preluate în contul creanţelor (real estate management) şi de colectare a creanţelor (debt collection). S-a văzut cât de toxic poate fi acest amestec odată cu "speţa" ASF. Or, tocmai aceasta este cauza fundamentală a crizei declanşate de falimentul Lehman Brothers din septembrie 2008. Bail-out-urile de bănci americane din anul 2009 au avut ca efect principal separarea activităţii propriu-zise de banking de cele de investment banking şi de cele de asigurări. Cel puţin temporar, soluţia a fost eficientă, întrucât băncile americane au reînceput creditarea economiei reale, ulterior reuşind să achite datoriile către statul american rezultate din bail-out. În schimb, bail-out-urile de bănci europene, de peste 4.000 de mld. euro, din anii 2009-2010, au avut ca efect (şi poate chiar ca scop) consolidarea acelor bănci care erau prea mari pentru a eşua, cu tot cu activităţile lor de investment banking şi de asigurări. Iar acest bail-out european nu a fost considerat un împrumut rambursabil, ci un ajutor de stat. Nerambursabil, desigur. Acum, aceste bănci europene, foarte "competitive", de altfel, sunt de importanţă sistemică, deşi ele nu sunt cu nimic mai bune şi nici mai oneste decât în anii instalării crizei. Dimpotrivă, după unul sau chiar mai multe bail-out-uri, unele bănci au avut nevoie şi de un bail-in. Dexia franco-belgiană şi Bankia spaniolă sunt exemplele la îndemînă. Mai mult, aceste bănci sistemice sunt din ce în ce mai prezente în anchetele penale pentru manipularea indicilor de dobîndă interbancară (Libor sau Euribor) şi pentru creditare iresponsabilă.

Modelul european este greşit şi pentru că ne propune ca metodă de salvare a acestor zombies de importanţă sistemică transformarea depozitelor bancare în acţiuni. Este ceea ce, pompos, birocraţii bancari numesc bail-in, salvarea băncii cu resurse interne. Ca şi când deponenţii ar fi nişte acţionari impliciţi ai băncii, deşi nimeni nu îi intreabă pe aceşti deponenţi dacă sunt de acord ca, spre exemplu, Dexia, Bankia, Credit Agricole, BNP Paribas să îşi ţină procente semnificative din capitaluri în active toxice de genul creditelor sub-prime sau al CDS-urilor (n.n. - aceste schimburi de riscuri de faliment nu sunt altceva decît pariuri, în cazul cărora miza este falimentul sau evitarea acestuia, uneori ţinta fiind statele) sau ca Barclays să îşi culeagă partea cea mai semnificativă a capitalurilor din fondurile de pensii ale funcţionarilor publici ruşi sau din banii cash aduşi cu valiza pe iahturile oligarhilor sau ale racheţilor ruşi şi ucrainieni. În Statele Unite, unele bănci cu astfel de "afaceri" au fost închise (prin 2010, numărul băncilor americane falite depăşise 1.000), iar managerii lor sunt acum la puşcărie. În timp ce în Europa, nu doar băncile sunt de importanţă sistemică, dar şi managerii lor sunt nişte "overlorzi" de neclintit.

În orice caz, nu ştiu dacă băncile germane sau băncile britanice vor fi atât de incitate să contribuie la fondul de solidaritate care se va constitui din contribuţiile tuturor băncilor din uniune pentru salvarea celor insolvente. Mai ales că sunt bănci care au trecut prin multe încercări de salvare, unele cu bani de la stat, altele cu levierul BCE (care a impus, în acest scop, sacrificiul drepturilor cetăţenilor greci, ciprioţi, spanioli pentru regularizarea datoriilor către bănci).

În concluzie, nu cred că vor fi consecinţe benefice. România ar trebui să stea departe de această "parte negativă a Forţei". Mă tem, însă, că jocurile au fost deja făcute. Dl. Isărescu a decis deja să ne afilieze acestei alianţe a overlorzilor sistemului, desigur, fără să ne întrebe.

Reporter: Este "bail-in"-ul cea mai bună metodă de rupere a legăturii dintre criza bancară şi datoriile suverane?

Gheorghe Piperea: Nu, şi cred că din cele de mai sus rezultă şi de ce. Acele bănci care nu au putut fi salvate prin bail-out ar trebui vândute altor proprietari, mai atenţi cu riscurile şi mai competitivi, (de) sau restructurate, ori chiar lichidate. Şi managerii care au cauzat insolvenţa să fie înlăturaţi din afaceri pe cel puţin 10 ani, aşa cum le stă "bine" unor bancrutari.

În caz contrar, încrederea în bănci, capitală pentru acest tip de business, se va aneantiza. Oamenii vor reveni la afaceri cu cash sau la troc. Ori, în cel mai bun caz, se vor duce cu banii în Singapore sau în Hong Kong, unde pot fi siguri că nu li se confiscă depozitele.

Reporter: Există posibilitatea ca deponenţii ale căror economii sunt folosite pentru recapitalizarea băncilor aflate în dificultate să recurgă la acţiuni în judecată pentru recuperarea banilor?

Gheorghe Piperea: Cred chiar că ar fi indicat. Nu este vorba doar de încălcarea dreptului de proprietate şi a dreptului la speranţa legitimă că acei bani depuşi la bancă sunt în siguranţă şi produc dobânzi, ci de încălcarea atributelor esenţiale ale dreptului de proprietate care fac din acesta un drept al omului, recunoscut de CEDO. Proprietatea este exclusivă, perpetuă, opozabilă oricui. Nu poate nimeni să dispună de un bun al cuiva fără acordul acestuia. Cred că procese în care oamenii să se alieze pentru a contesta în justiţie acest bail-in nu sunt doar posibile, ci chiar indicate. Din câte ştiu, în Germania există un curent care consideră că bail-in-ul de tipul celui din Cipru este o încălcare a drepturilor omului. Iar acolo pot fi declanşate procese colective, de tipul acelora care sunt atât de blamate de bancherii noştri; legislaţia germană permite acest tip de procese în mod expres, de câteva zeci de ani.

Reporter: Consideraţi că este posibil ca plafonul de garantare să fie coborât, în situaţia în care sumele negarantate nu sunt suficiente pentru recapitalizarea băncilor cu probleme?

Gheorghe Piperea: Este posibil, şi chiar mă aştept la aşa ceva, mai ales că sistemele de garantare naţionale, cum este cel din România, sunt foarte fragile şi subcapitalizate. Eu, spre exemplu, nu cred că Fondul Român de Garantare a Depozitelor este capabil să susţină plăţile necesare acestor garanţii chiar dacă ar fi vorba de doar o bancă mare din sistem care să intre în faliment.

Reporter: Vă mulţumesc!