Nativism, autohtonism, naţionalism

Cum au devenit - parcă, aşa, dintr-odată - populismul, naţionalismul şi iliberalismul atât de viguroase încât par că pot schimba viitorul Europei? De fapt, cel mai probabil asistăm la o reacţie, supradimensionată, în raport cu o serie de schimbări care au produs deja consecinţe greu de anulat, şi cu atât mai puţin de interzis.. vorbim despre o reacţie, deci despre un curent reacţionar, cum s-ar fi zis în secolul al XIX-lea. Pentru a explica această evoluţie unii cercetători, precum Clifford Young, preşedintele filialei Ipsos America (Ipsos este o firmă multinaţională de marketing, consultanţă şi sondaje, clasată ca a treia mare companie mondială din acest domeniu), citat într-un studiu recent privind subiectul publicat în Le Nouvel Observateur, consideră că mişcările populiste din America şi Europa sunt în mare parte motivate de ceea ce numim "nativism".

Această noţiune ar desemna o seamă de credinţe care pun accentul pe o aşa zisă aparenţă la adevărata naţiune, definită etnici şi rasial. Astfel, faţă de imigraţie, nativis­mul promovează ideea că un stat ar fi mai puternic dacă imigraţia va înceta, iar locurile de muncă ar trebui să acorde prioritar celor aparţinând comunităţii de suşă şi nu imigranţilor care ar pune în practică un autentic program politic şi/sau religios de înlocuire ("teoria" complotistă a "marii înlocuiri") a autohtonilor.

Nativismul ar fi deci o ideologie care, în virtutea apărării poporului autohton împotriva "noilor migraţii" ale barbarilor, reînnoieşte şi adaptează la noile condiţii post-moderne teze naţionaliste şi rasiste din prima parte a secolului trecut.

În cercetarea "Şase concepţii privind naţiunea: o tipologie globală" (Six conceptions de la nation : une typologie globale) publicată de săptămânalul francez sub titlul interogativ, "De ce ideea de naţiune ajunge în centul dezbaterii?", autorii, Chloe Morin şi Adrien Abecassis, încercă să înţeleagă mai bine nativismul. Pentru aceasta cei doi propun o nouă abordare a studiilor de opinie, care să depăşească viziunea demografică (vârstă, sex, educaţie, venit, geografie etc.) folosită până acum. Şi asta pentru că segmentarea demografică a eşantionului nu permite analizarea variabilă care nu depinde exclusiv de poziţia lor socială, geografică, de gen, vârstă sau educaţie. Vechile clivaje nu par să mai corespundă noilor diviziuni în jurul cărora se organizează acum dezbatere politică. În vederea înţelegerii acestui aspect, Ipsos a examinat opiniile cetăţenilor în privinţa gradului de includere sau excludere din potenţialele "grupuri externe" în corelaţie cu percepţia naţionalităţii în 23 de state (Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Brazilia, Canada, Chile, Coreea de Sud, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Malaiezia, Marea Britanie, Mexic, Polonia, Peru, Serbia, Spania, Statele Unite, Suedia, Turcia, Ungaria). Au rezultat şase vizunii privind definirea naţiunii, de la cele mai incluzive, precum post-naţionaliştii (mai prezenţi în aşa zisele state liberale, Canada, Statele Unite, Australia, Chile, Spania, Suedia şi Marea Britanie) la legalişti (Franţa, Africa de Sud, Canada, Statele Unite, Australia sau Argentina), trecând prin religioşi (Mexic, Coreea de Sud, Peru, Arabie Saudită, Chile sau Brazilia), continuând prin distanţi (Japonia, Arabia Saudită, Coreea de Sud, Malaezia, Turcia, Brazilia şi Marea Britanie), şi ajungând la naţionalişti-culturali (Africa de Sud, Malaezia, Peru, Argentina, Chile, Brazilia şi Ungaria) pentru a ajunge la naţionalişti-etnici (Serbia, Turcia, Ungaria, Malaezia, Arabia saudită, Italia, Germania şi Polonia).

Dacă post-naţionaliştii, care sunt cam 15% din cele 19.000 de persoane investigate sunt cei mai integrativi, pentru ei oricine putând deveni resortisant al unei ţări fără să aibă vreo importanţă locul naşterii, religia sau identitatea sexuală, pentru naţionaliştii-etnici, care sunt cam 17%, naţionalitatea se limitează la cei ce sunt născuţi în ţară, din descendenţi ai autohtonilor şi aparţin grupului religios dominant. Între cele două, celelalte patru categorii adună fiecare cam tot 15% cu excepţia distanţilor care ating aprope 25% dintre respondenţi.

După cei doi cercetători, confruntările politice actuale ar putea fi mai bine înţelese şi în egală măsură anticipate în funcţie de aceste diferenţe. Evident, aces­tei cercetări i se poate reproşa eterogenitatea statelor studiate, obsesia identitară şi eludarea economiei, dar, dincolo de limitele sale, are meritul că atrage atenţia asupra bazei socio-culturale a populismului actual.