Nimic nu e bun pe frontul de Est

Întîlnire tipică de gradul III, la Bucureşti, între Preşedintele Ucrainei şi cel al României. Două fiinţe aparţinînd unor lumi complet diferite, separate de timp, spaţiu şi putere, profund suspicioase una faţă de cealaltă, incapabile să comunice simplu, în care una deţine o superioritate asumată, dominantă, asupra celeilalte. Victor Iuşcenko nu a venit la Bucureşti să sfideze, ar fi însemnat să acorde prea multă importanţă României! El a venit aici să repete, rece, ca lama unui bisturiu, cu maxilarele mereu încleştate, nu din cauza tensiunii, ci din principiu, ceea ce românii, în ciuda evidenţei, nu par să înţeleagă, deşi de la Kiev se vede atît de clar: Ucraina este o Mare Putere europeană, singura capabilă să concureze, direct, cu Moscova; Ucraina este egală în drepturi cu toa­te statele, doar că este mult mai egală cînd este vorba de euro-prichindeii şi euro-piticii de felul României sau R. Moldova; Ucraina nu are nimic de negociat, ci doar poate să pretindă, când este vorba despre interesele ei; Ucraina înţelege că există o comunitate internaţională de ale cărei cerinţe trebuie să ţină cont, dar singurii membri vizibili, pentru Kiev, sunt Statele Unite, Rusia şi eventual Europa, luată în vrac.

Ucraina înţelege perfect România. Reciproca nu-i cîtuşi de puţin adevărată. Noi nu înţelegem cum funcţionează societatea, clasa politică şi statul numit Ucraina. De unde i se trage această stranietate care, la Bucureşti, a emanat din toată fiinţa Preşedintelui Iuşcenko.

Mitologia excepţionalismului ucrainean are multe rădăcini. Istoric stă pe doi piloni: este întemeietoare de stat/imperiu în spaţiul nord-est european, înaintea Moscovei cu aproape 800 de ani; este entitate fondatoare atît a URSS, ca stat independent, cît şi a ONU, ca stat, deşi fusese inclusă între timp în componenţa noului imperiu roşu. În lumea medievală, cea modernă şi chiar cea a secolului XX, cel puţin pentru spaţiul nord-estic al Europei, Ucraina a jucat rolul de pivot. Moscova este un actor tîrziu, ce intervine serios în joc abia după secolul XVII.

Rolul excepţional al Ucrainei în redesenarea lumii post război rece, cu greu ar putea fi exagerat, chiar şi de către Kiev. Nici chiar buldozerul Elţîn n-ar fi putut să dărîme URSS, fără acordul şi sprijinul decisiv al Ucrainei; păstrarea balanţei nucleare între SUA şi URSS, un element strategic al securităţii internaţionale, chiar dacă mai puţin vizibil azi, n-ar fi fost posibilă fără acordul Ucrainei, care a cedat în 1992, în faţa pledoariei conjugate a Rusiei şi Statelor Unite, din care n-au lipsit "poliţele de asigurări", cu argumente convingătoare, atît de natură politică, cît şi economică.

Ucraina a moştenit un potenţial tehnologic şi industrial de dezvoltare care nu are echivalent în tot spaţiul Europei de nord, centrale şi de est. După cum a moştenit şi o bună parte a maşinăriei industriale capabile să fabrice unele dintre cele mai moderne echipamente militare, mai ales în domeniul tancurilor, al sistemelor anti-tanc şi de rachete tactice. Faţă de Rusia, îi lipseşte doar "puterea petrolului". O are în schimb pe aceea de a "controla" parte a sistemului de reţele de transport energetic, care leagă Rusia de Occident.

Aderarea Ucrainei la NATO şi UE ar avea un impact strategic. Aderarea ţărilor mici şi mijlocii din centrul şi nord-estul Europei nu a modificat radical, nici funcţionarea, nici obiectivele celor două instituţii. Asemenea unui cutremu de gradul opt pe scara Richter, eventuala aderare a Ucrainei ar schimba pur şi simplu relieful, de la obiective, pînă la mecanisme de decizie, mijloace de acţiune politice şi militare. Acest lucru îl ştie, mai bine ca oricine, Moscova. De aceea este atît de preocupată şi de intens aplicată în politica ei, fie să împiedice aderarea la NATO a "marelui vecin", fie, la nevoie, să fractureze Ucraina, înainte ca o asemenea aderare să aibă loc. Eventuala integrare a Ucrainei în UE mută, pur şi simplu, centrul de greutate, politic şi economic, în Nord, unde Germania-Polonia-Ucraina-Ţările baltice ar deveni noul pol al Uniunii. În Sud, doar aderarea Turciei ar mai echilibra balanţa, dar Franţa nu vede încă atît de departe. Sau preferă politica struţului: mai bine să nu vadă!

Elitele politice de la Kiev s-au format, chiar şi sub vechiul imperiu sovietic, în cultul acestui excepţionalism, pe care recenta eliberare de sub dominaţia directă a Moscovei l-a ridicat la rang de principiu politic şi de ideologie naţională. Victor Iuşcenko este produsul şi vectorul politic al aces­tui curent, care străbate societatea ucraineană de la un capăt la altul şi uneşte, acolo unde competiţia pentru putere sau pentru averi desparte şi învrăjbeşte. Platforma politică pe care Iuşcenko a fost ales are ca puncte de susţinere: integrarea în NATO şi întărirea relaţiilor cu UE, cu ţinta unei eventuale aderări. Peste două, trei sau patru decenii, nu contează prea mult! Acest om are, despre sine, imaginea pe care trebuie să o fi avut Keops, după ce se asigurase că piramida lui nu va rămîne doar un vis, ci va deveni, cu siguranţă, realitate. Crede cineva că, de la această înălţime, te poţi uita altcumva decît de sus în jos la nişte lideri politici din ţinuturi megieşe, incapabili să clădească măcar o colibă mai de Doamne ajută, necum o piramidă care să sfideze mileniile?

Prezenţa lui Iuşcenko la Bucureşti a fost un bun şi rar prilej de a "simţi", de a "vedea", aproape de a "palpa" ceea ce desparte destinul nostru de al altora. Democraţia în relaţiile dintre state, adică în comunitatea internaţională, NU, repet, NU EXISTĂ! Este doar o iluzie pe care şi-o fac cei slabi şi orbi. Dacă am deschide ochii, am vedea că avantajul cu totul fabulos pe care politica noastră nici măcar nu-l înţelege, necum să-l fi pus la treabă în relaţiile sale internaţionale, de a fi membri ai NATO şi ai Uniunii Europene, este puternic contrabalansat de faptul că suntem sub arcul unor state care, în cel mai bun caz, ne ignoră cu ostilitate bine temperată, iar în cel mai rău, sapă cu asiduitate la temelia şubredei noastre alcătuiri statale. Pe frontul de Est, nimic nou!