O corupţie, două corupţii

Aproape nimeni nu mai are îndoieli: Preşedintele Băsescu nu glumeşte cînd e vorba despre lupta cu corupţia. Instituţiile puterii şi ale ordinii publice, luate la rînd într-un turneu de inaugurare a mandatului, au răsunat de tunetele admonestărilor şi ale ultimatumurilor date celor care, după opinia Preşedintelui, ar trebui să fie instrumentele eradicării acestui flagel. Unul care pune în pericol integrarea în Uniunea Europeană, mai larg, credibilitatea ţării în relaţiile economice şi politice. Pe scurt, susţine Traian Băsescu, securitatea naţională.

Tema nu este chiar nouă. Preşedintele Constantinescu şi-a început mandatul după acelaşi scenariu. Un an mai tîrziu, anunţa pe oricine era dispus să-l asculte că a lichidat corupţia cea mare, lăsînd epigonilor sarcina măruntă a luptei cu cea mică. Încă un mandat PSD şi noul preşedinte constată că mica noastră corupţie, cea de toate zilele, a crescut mare la loc, ori a rămas aşa mare cum era, ceea ce ar presupune că Preşedintele Constantinescu s-a înşelat amarnic în evaluările sale.

Problema acestor cruciade lansate cu pompă şi fanfară la început de mandat prezidenţial, ori de campanie electorală, este aceea că nu prea ştim cu cine luptăm, ori ce efecte au mijloacele folosite. Confuzia domină şi în abordarea noului nostru Preşedinte. Să luăm cazul "Rafo" şi conexiunile. Dacă procurorii PNA cercetează malversaţii financiare, operaţii fictive, însuşiri sau deturnări de fonduri, evaziune fiscală şi alte asemenea fapte, atunci trebuie spus cu toată tăria: toate astea nu au nimic de a face cu corupţia, ci cu un mediu de afaceri mult prea permisiv la încălcări ale legii, încît e de mirare că avem doar un singur caz, "Rafo". Dacă în derularea operaţiunilor frauduloase sau oneroase apar verigi administrative care au favorizat sau participat la comiterea infracţiunilor economice, atunci lucrurile se schimbă. Dar, dacă acesta este cazul, atunci de ce nu încep cercetările în instituţiile administraţiei, cu cei direct implicaţi? E greu de crezut că oamenii de afaceri păstrează în actele lor, ori în seifuri, dovezile eventualei implicări a funcţionarilor publici, care i-ar fi ajutat să calce legea în derularea operaţiunilor economice! Această aparent banală inversare de ordine, nu este cîtuşi de puţin nesemnificativă. Ea face diferenţa dintre ceea ce ar fi o abordare corectă, legală şi eficientă a temei corupţiei şi ceea ce ar putea fi doar un alt mijloc de a plăti poliţe politice, ori personale, corupînd instituţiile statului. Confuzia privind corupţia şi mijloacele cu care ar putea fi combătută domneşte în continuare nestingherită în codul penal şi în procedurile sale, în legile administraţiei şi în cele care fixează răspunderea pentru actele săvîrşite în exercitarea demnităţilor publice, mai peste tot unde este reglementată direct sau indirect funcţia publică. Iar confuzia nu se datorează doar incapacităţii legiuitorilor, ci a fost cultivată cu bună ştiinţă de cei care ştiau cum pot profita cel mai bine de găurile procedurale sau normative. În loc de discursuri tunătoare, Preşedintele ar fi fost mult mai bine sfătuit să dea unui grup de specialişti în legislaţie, desigur nu din România, tema de a cerceta şi evidenţia porţile create corupţiei chiar de legi! Ai fi înmărmurit cît de multe şi de larg deschise sînt!

Un alt sfat bun pentru Preşedinte ar putea veni chiar din partea comunităţilor de afaceri. Dacă cel mai adesea se presupune că acestea ar fi beneficiari ai actelor de corupţie, adevărul este că ele sînt marii păgubiţi. Dacă întemeierea unei afaceri şi derularea ei adaugă costurile exorbitante ale coruperii funcţionarilor publici, şansa de profit şi competitivitate scade dramatic. Oamenii de afaceri ar putea să-i spună Preşedintelui, de asemenea, că ideea de a pune un poliţist şi un procuror în spatele fiecărui om de afaceri ori funcţionar public este cît se poate de proastă şi costisitoare. Nicăieri în lume combaterea eficientă a corupţiei nu se face multiplicînd instituţiile de anchetă şi represiune sau conferindu-le mandate care atentează masiv la libertăţile individuale ale omului. Combaterea corupţiei nu se poate face eficient decît dacă funcţionarul public are mai mult de pierdut trecînd de partea corupţilor, decît dacă rămîne cinstit. La noi, organizarea şi funcţionarea instituţiilor din spaţiul public spun, zi de zi şi ceas de ceas, că e mult mai profitabil, deocamdată, să fii corupt. Chiar şi atunci cînd rişti să nu te bucuri prea mult timp de impunitate!

Pe de altă parte, corupţia în spaţiul exercitării funcţiilor publice şi administrative nu se face neapărat cu mijloacele economice, mercantile, sau ale beneficiilor pecuniare. Poate încă şi mai importantă este corupţia prin mijloace, presiuni şi recompense politico-administrative. Istoria ultimilor 15 ani este un cuprinzător compendiu de cazuri în care, pentru servicii politice aduse unui partid sau altul, înalţi funcţionari publici, care şi-au încălcat statutul şi adesea au nesocotit sau manipulat legea, au fost răsplătiţi cu alte funcţii şi mai importante! Traficarea funcţiilor publice şi a beneficiilor, legal sau nelegal obţinute pe baza exercitării lor, a contribuit la înstăpînirea corupţiei la nivel înalt într-o măsură infinit mai mare decît şpaga, peşcheşurile şi comisioanele pe sub mînă date de oamenii de afaceri. Cazul cel mai recent şi mai spectaculos este cel al fostului preşedinte al BEC. Declaraţiile politice părtinitoare şi în totală contradicţie cu litera mandatului său, ilustrează dincolo de obtuzitatea personajului, cît de corupt politic era. Nimănui nu i-a trecut prin cap să-l judece pentru fapte de corupţie!

Oricît de mult ar crede în virtutea acţiunii, Preşedintele României nu ar face rău să lase loc şi gîndirii, Mai ales celei critice. Altfel, alegătorii ar putea constata că, asemenea predecesorilor săi, în loc de realitate s-a luptat doar cu substantivele. Ori, încă şi mai grav, că s-a luptat cu adversarii politici folosind instituţiile statului.