O gaură neagră s-a deschis sub moneda unică europeană

Găurile negre reprezintă unul dintre cele mai fascinante domenii de studiu din fizică. Economiştii au fost mereu invidioşi pe fizicieni din cauza modelelor acestora şi au încercat să le imite pentru a face economia mai "ştiinţifică".

Acum este rândul fizicienilor să fie invidioşi pe economişti, în special pe cei care lucrează în băncile centrale din Europa. Aceştia au reuşit să creeze o gaură neagră exact în nucleul dur al zonei euro, iar numele ei este TARGET2.

Acronimul vine de la "Trans­-European Automated Real-time Gross settlement Express Trans­fer" şi reprezintă sis­temul cu decontare pe bază brută în timp real pentru plăţi în monedă euro, pus la dispoziţie de Eurosis­tem (n.a. sistemul băncilor centrale din zona euro), conform explicaţiilor de pe site-ul BNR. Acolo se mai arată că "sistemul este utilizat pentru decontarea operaţiunilor băncilor centrale (inclusiv a operaţiunilor de politică monetară ale Eurosis­temului), a transferurilor interbancare de mare valoare în euro, precum şi a altor plăţi în euro".

În fizică, o gaură neagră este o regiune din continuul spaţio-temporal unde gravitaţia este atât de puternică încât nu mai permite nici măcar luminii să scape.

Teoria relativităţii generale arată că o masă suficient de compactă va deforma continuul spaţio-temporal pentru a forma o gaură neagră, conform definiţiei din Wikipedia.

În zona euro s-a ajuns la o situaţie asemănătoare, "masa" datoriilor acumulate fiind atât de mare încât va conduce la implozia economiilor europene.

La sugestia unui fost bancher de la Bundesbank, Hans-Werner Sinn, preşedintele institutului IFO şi unul dintre cei mai respectaţi economişti din Germania, a adus problema TARGET2 în atenţia publicului încă de la începutul anului trecut. Au urmat dezbateri acerbe, în care Sinn a fost acuzat, de multe ori, că nu ştie despre ce vorbeşte sau că nu înţelege natura problemei.

Într-un articol publicat de National Bureau of Economic Research din SUA (n.a. "Target Loans, Current Account Balances and Capital Flows: The ECB's Rescue Facility", NBER Working Paper 17626, noiembrie 2011), profesorul Sinn şi-a structurat argumentele, arătând că "Uniunea Monetară Europeană s-a blocat într-un dezechilibru al balanţelor de plăţi similar cu cel care a distrus sistemul Bretton Woods". Cu ajutorul TARGET2, "BCE a forţat un export de capital din ţările care alcătuiesc nucleul zonei euro pentru a compensa ieşirile de capital din ţările de la periferie", mai scrie Hans-Werner Sinn.

Poziţia oficială a băncilor centrale europene, conform căreia soldurile negative din cadrul TARGET2 nu reprezintă un pericol iminent, a fost apărată inclusiv de peste Ocean. Gerald Dwyer, director în cadrul Federal Reserve Bank of Atlanta, scria recent pe site-ul băncii că soldurile negative ale băncilor centrale din sistemul TARGET2 reprezintă, într-adevăr, datorii ale acestor bănci, dar riscul nu este foarte mare deoarece "datoriile sunt asociate unor credite garantate acordate băncilor comerciale".

Poate că afirmaţia lui Gerald Dwyer ar fi fost liniştitoare în urmă cu vreo doi ani. De atunci, BCE a anunţat de mai multe ori că extinde gama garanţiilor acceptate de la băncile comerciale pentru operaţiunile de refinanţare, încercând să acopere un adevăr implacabil: garanţiile eligibile s-au terminat de mult, iar riscul de credit acumulat la nivelul Eurosistemului a crescut exponenţial.

Într-o analiză a Băncii Olandei, din aprilie 2012, se pune, de asemenea, accentul pe minimalizarea pericolului reprezentat de acumularea dezechilibrelor în cadrul sistemului TARGET2. "Soldurile (n.a. negative) reflectă ieşirile de capital din ţările vulnerabile ale zonei euro şi reprezintă, deci, un indicator important al intensităţii crizei datoriilor din Europa", se arată în analiză, dar "aceste solduri se vor reduce pe măsură ce ţările vulnerabile şi băncile lor se vor putea finanţa din nou pe piaţă". Din păcate, Banca Olandei uită să ne precizeze şi definiţia finanţării de pe piaţă, o clarificare utilă în condiţiile în care multe bănci din zona euro au uitat ce înseamnă această finanţare. Jens Ulbrich, director al departamentului economic din cadrul Bundesbank, a scris, într-un articol publicat de institutul IFO, că dezechilibrele din cadrul sistemului TARGET2 reprezintă mai degrabă un simptom decât o problemă, deoarece "orice pierdere va fi împărţită între ţările din zona euro". Să fie oare posibilă prosperitatea şi prin împărţirea pierderilor, după ce am fost asiguraţi atâta timp că o cale sigură spre aceeaşi prosperitate este reprezentată de consum?

Principiul de funcţionare al sistemului TARGET2 este următorul: dacă un cetăţean grec trebuie să facă o plată către un cetăţean sau firmă germană, această plată trece de la banca sa din Grecia către Banca Centrală a Greciei, de aici către Bundesbank, apoi către banca din Germania unde are contul cetăţeanul sau firma germană.

Dacă plăţile din Grecia către Germania nu sunt compensate prin plăţi din Germania către Grecia apar dezechilibre care, înainte de începutul crizei, erau finanţate prin intermediul băncilor comerciale şi ale pieţelor de capital. Adâncirea crizei financiare a determinat oprirea acestor finanţări, care au fost preluate de către băncile centrale.

Pe lângă dezechilibrele balanţei comerciale, ţările de la periferia zonei euro s-au confruntat, în ultima perioadă, şi cu ieşiri masive ale capitalului. Pentru "rezolvarea" acestora, băncile centrale, în special cea din Grecia, au fost nevoite să apeleze tot mai des la o facilitate de lichiditate cunoscută sub acronimul ELA (n.a. Emergency Liquidity Assistance), care este bine ascunsă în bilanţul BCE.

Pentru Willem Buiter, economist şef la Citigroup, această facilitate "subminează uniunea monetară", deoarece încalcă principiul unei politici monetare, de lichiditate şi de credit uniforme pentru întreg Eurosistemul.

După cum se observă, principiile, legile şi tratatele europene nu mai reprezintă nimic în faţa disperării autorităţilor europene, care promovează acum, cu o agresivitate feroce şi într-un dispreţ total faţă de principiile democratice, unificarea completă a Europei.

Este suficientă această agresivitate pentru a smulge Europa de pe marginea abisului? Ar fi, într-adevăr, o minune, care va fi preaslăvită de menestrelii noii ere feudale din Europa de la sfârşitul crizei şi până la începutul eternităţii, pentru că sumele sunt terifiante.

Conform datelor de la băncile centrale, Olanda, Finlanda, Luxemburg şi Germania sunt singurii creditori din sistemul TARGET2, iar toate celelalte ţări membre ale eurozonei prezintă datorii nete. Poziţia creditoare cumulată a Olandei, Finlandei, Luxemburgului şi Germaniei se ridica la aproape 1.000 de miliarde de euro în aprilie 2012, iar poziţia debitoare a Greciei, Spaniei, Italiei şi Portugaliei era de circa 730 de miliarde (vezi grafic).

Ultimele date de la Bundesbank arată un sold creditor de circa 700 de miliarde de euro în poziţia bilanţieră corespunzătoare lunii mai 2012, în creştere de la 644 miliarde în luna precedentă. Pe lângă faptul că sumele sunt înspăimântătoare în sine, dinamica acumulării dezechilibrelor depăşeşte acest sentiment cu câteva grade de comparaţie.

Analistul financiar Satyajit Das apreciază că ne-am apropiat foarte mult de momentul în care această criză a datoriilor din Europa nu mai poate fi oprită nici măcar de către Germania. "Exportatorii germani au beneficiat de euro şi au primit o subvenţie semnificativă prin includerea unor economii mai slabe, cum sunt Italia, Spania, Portugalia şi Grecia, în zona euro, dar timpurile bune se apropie de sfârşit", scrie Das. Acesta apreciază că "Germania este acum prinsă într-o cursă" şi "indiferent de modul în care se rezolvă criza datoriilor, Germania va suferi pierderi semnificative din această expunere" (n.a. cel mai mare creditor net în cadrul sistemului TARGET2).

Martin Hutchinson, analist financiar şi bancher de modă veche, face o descriere plastică a pericolului ascuns din cadrul sistemului TARGET2 într-un articol recent cu titlul "Euro Hindenburg se apropie de Lakehurst", unde compară destinul monedei unice cu cel al zepelinului Hindenburg.

În opinia lui Hutchinson, sistemele TARGET şi TARGET2 au susţinut convergenţa costurilor de finanţare între nucleul şi periferia zonei euro, împiedicând astfel declanşarea unor mecanisme de corecţie care ar fi blocat, sau măcar încetinit, acumularea datoriilor pentru ţările cu deficite comerciale şi ale balanţei de plăţi.

Hutchinson mai scrie că sistemele TARGET au creat un sentiment de falsă securitate în ceea ce priveşte acumularea deficitelor balanţelor de plăţi, deoarece "băncile centrale din zona euro au scos monitorizarea riscului de credit din tranzacţiile financiare interstatale", căutând "să-şi dea de lucru" după preluarea politicii monetare de către BCE.

Bula imobiliară din Spania şi Irlanda sau acumularea accelerată a datoriilor suverane ale Greciei ar fi determinat o creştere a dobânzilor în acele ţări, cu un puternic efect de corecţie a dezechilibrelor, fenomen care ar fi avut loc cu mulţi ani înainte de declanşarea crizei financiare globale, după cum mai scrie Hutchinson.

În opinia sa, sistemele TARGET au fost "construite în mod specific pentru a preveni funcţionarea mecanismelor naturale de corecţie ale pieţei", care se manifestă prin dobânzi ridicate şi crize ale creditării, ca urmare a bulelor speculative şi a cheltuielilor guvernamentale nesăbuite.

Vina pentru actuala criză a euro nu o poartă speculatorii, ci clasa politică europeană, care, pe lângă faptul că nu îşi asumă nicio responsabilitate, se mai crede şi superioară pieţelor, mai arată Hutchinson, care îşi încheie articolul exprimându-şi speranţa că vinovaţii vor sta mult timp după gratii.

Analiza detaliată a lui Martin Hutchinson neagă, din păcate, această speranţă. Politicienii europeni au dovedit de prea multe ori că nu îşi asumă nicio responsabilitate, iar "justiţia" europeană este doar o himeră.

Singura speranţă rămâne tot în acţiunea pieţelor, care au tendinţa să corecteze dezechilibrele, chiar dacă evoluţia lor pare uneori haotică şi iraţională.

Iar prăbuşirea monstruozităţii în care s-a transformat Uniunea Europeană îi poate determina pe politicieni să-şi caute în raniţă bastonul de comisar european pentru sprijin, dar să găsească, în schimb, glonţul de prim-ministru.