OPINII Fantezii şi realităţi

Programul Naţional de Dezvoltare (PND) pentru perioada 2007-2013, aprobat de Guvernul României în decembrie 2005 şi prezentat la Comisia Europeană în vederea obţinerii ajutorului financiar pentru reducerea decalajelor economice şi sociale ce ne despart de celelalte ţări membre ale Uniunii Europene, conţine prevederi mai mult decât ambiţioase. Adevărate fantezii. Conform acestui program, în anul 2013 ar trebui ca PIB-ul nostru să ajungă la 40-41% din media europeană, faţă de 32%, cât este în prezent. Aceasta înseamnă o creştere medie anuală a PIB-ului de 6-7%.

În istoria sa de peste trei secole, economia capitalistă nu a cunoscut, încă, o altă pârghie de creştere a PIB-ului în afara creşterii valorii capitalului utilizat în producţia de bunuri şi servicii. Şi nu a cunoscut nicio altă pârghie de creştere a valorii capitalului în afara investiţiei, a transformării în capital a unei părţi din PIB. Cu cât această "parte" este mai mare, cu atât creşterea PIB-ului este mai mare, ceea ce înseamnă şi creşterea corespunzătoare a veniturilor, adică a salariilor şi profiturilor.

Ca să obţinem o creştere anuală a PIB-ului de 6-7%, ar trebui ca, anual, să investim circa 25% din PIB-ul produs, adică, în medie, cel puţin 35 miliarde de euro pe an. UE ne sprijină, în medie, anual, cu 4,3 miliarde de euro. De unde luăm restul de 31,7 miliarde?

În ultimii 17 ani am investit, în medie, 10 miliarde de euro pe an. Va fi foarte greu să sărim de la 10 la 30 de miliarde. Realitatea este cu totul alta decât "viziunile strategice" ale domnilor guvernanţi. Veniturile salariaţilor şi pensionarilor au ajuns să fie atât de mici încât, practic, beneficiarilor lor le este foarte greu, dacă nu imposibil, să economisească o parte din aceste venituri şi s-o investească, s-o transforme în capital. Salariile şi pensiile reprezintă mai puţin de 20% din PIB. Chiar dacă, prin absurd, salariaţii şi pensionarii ar economisi 25% din veniturile lor, asta ar însemna cel mult 6-7 miliarde de euro pe an.

Ca urmare a inflaţiei şi a slăbiciunii mişcării sindicale, în ultimii 17 ani raportul dintre salarii şi profituri s-a deteriorat continuu, profiturile ajungând să înghită 80% din PIB. Din nefericire, aceste profituri intră în buzunarele unor proprietari care nu prea au "înclinaţii" spre economisire şi investire în economia românească.

Avem, pe de o parte, marii proprietari autohtoni de capitaluri, care au căpătat această calitate nu economisind şi investind, ci dând "ţepe", adică furând de la stat şi de la cetăţeni. Ei nu transformă profiturile în capital, ci în vile şi autoturisme de lux. Ei vor continua să aplice metoda care i-a îmbogăţit pe ei, nu aceea care îmbogăţeşte ţara.

Avem, pe de altă parte, marii "investitori strategici" străini, care au devenit proprietari peste capitalul românesc, cumpărându-l la preţuri de zeci şi sute de ori sub valoarea lui. Ei ştiu că nu au fost cumpărători de bună-credinţă, ştiu că au cumpărat de la hoţ, au cumpărat capitalul care fusese furat de statul român de la cetăţenii săi. Ei ştiu că, mai devreme sau mai târziu, păgubiţii îşi vor cere înapoi lucrul furat. Din acest motiv, este de prevăzut că, după ce-şi vor îndeplini obligaţiile de investiţii asumate prin contractele de "privatizare", investind nu din propriul buzunar, ci din profitul realizat cu capitalul "privatizat", străinii îşi vor transfera cât mai repede şi cât mai departe profiturile obţinute prin exploatarea capitalului românesc.

Personal, nu văd decât o singură soluţie pentru a ieşi din acest impas. Această soluţie constă în instituirea unui impozit progresiv pe avere, în speţă pe terenuri şi construcţii, prin care să se preia la un Fond Naţional de Investiţii 15-16% din PIB, şi care să fie folosit exclusiv pentru sporirea capitalului naţional, pentru creşterea competitivităţii economiei româneşti.

În prezent, statul român preia la bugetul său consolidat 30-31% din PIB. În multe ţări ale Uniunii Europene, bugetul preia 50% sau chiar mai mult din PIB. Legislaţia UE nu impune niciun fel de restricţie statelor membre în ceea ce priveşte fiscalitatea. Dimpotrivă, prin politica sa regională, Uniunea sprijină eforturile pe care statele cu economii mai puţin dezvoltate le fac pentru reducerea decalajelor ce le despart de cele mai avansate.

Prin instituirea unui astfel de impozit am rezolva foarte multe probleme. Am face ca cifrele înscrise în Planul Naţional de Dezvoltare să se transforme din fantezii în realităţi, să capete substanţă. Am putea să despăgubim cele 6 milioane de familii de români pentru capitalul de care au fost deposedaţi prin privatizare. Am înlocui economia oligarhică parazitară cu una democratică, competitivă, performantă. Am putea dubla nivelul salariilor şi pensiilor. Am putea crea suficiente locuri de muncă pentru a-i readuce pe "căpşunari" în mijlocul familiilor lor etc. Las cititorul să continue lista.