Otrava socialismului

Schema funcţiona astfel. Membrii batalioanelor de asalt (SA, Sturmabtei-lung) ale partidului naţional-socialist (NSDAP) erau obligaţi să cumpere doar o anume marcă de ţigarete. Iar pentru fiecare pachet vândut, organizaţia primea un procent, cu care îşi asigura finanţarea. Simplu.

Înainte să vedem ce treabă are toată afacerea asta cu noi, să mai adăugăm câteva detalii istorice. Pachetul de ţigări a fost introdus în Germania, în 1924. Nouă ni se pare că a existat dintotdeauna, însă el este destul de recent. Această noutate a stimulat consumul de tutun. Fumatul a devenit un obicei aproape general.

Acesta este momentul în care naziştii au intrat pe fir. Arthur Dress-ler, un afacerist cu legături cu partidul naţional-socialist, a propus ca SA-ul, organizaţia de şoc a naziştilor, să se finanţeze prin vânzarea unei mărci de ţigarete aprobată de liderii săi (care primeau, separat, şi mită pentru acest contract). Aşa au apărut ţigările Sturm, care au fost foarte populare o vreme. Cât despre mărcile în competiţie, acestea au fost acuzate că sunt ale străinilor şi evreilor. Bătăuşii de la SA au tăbărât pe chioşcurile care vindeau ţigările rivalilor şi au rupt oasele celor care nu pricepeau că trebuie să fumeze patriotic.

Dacă vi se pare că seamănă cu o schemă mafiotă, este pentru că exact aşa funcţionează. A mers până în 1935, când Philipp Reemtsma, principalul fabricant de ţigări din Germania, a acceptat să îi plătească o "taxă de protecţie" lui Hermann Göring.

Grupările şi partidele Stângii radicale au fost atrase adesea către acest gen de comerţ, licit sau ilicit, cu alcool sau cu stupefiante. Stalin a făcut din vodcă, la fel ca pe vremea ţarilor, o sursă importantă de venit la Buget. Gherilele marxiste din Columbia au prosperat implicându-se în traficul de cocaină. Bandele fostului partid comunist din Birmania sunt principala grupare de narco-traficanţi din Asia.

În România, tutunul devine monopol de stat în 1864. Comuniştii au realizat că "iarba dracului" le poate umple buzunarele şi au extins producţia. Astfel, românii au ajuns în topul fumătorilor europeni. După 1990, industria naţională a tutunului s-a "privatizat". Adică a ajuns în pământ, în circumstanţe deloc clare. Printre protagonişti, politicieni şi patronii lor din umbră.

Revoluţia din 1989 a însemnat dis-pariţia din primul plan a Partidului Comunist Român. Locul său a fost luat de o grupare formată din foşti activişti PCR, securişti şi membrii ai lumii interlope (cele trei categorii de fapt nu erau separate nici înainte de 1989 şi nici după). Vehiculul politic principal al acestei reţele a fost Frontul Salvării Naţionale, ajuns, prin transformări succesive, actualul Partid Social-Democrat (PSD).

Guvernarea social-democrată a însemnat, pentru România, inflaţie, corupţie, incompetenţă. Un recul masiv la toate capitolele vieţii civilizate. Însă un lucru a trecut relativ neobservat. Socialiştii sunt atraşi, în continuare, de aceleaşi mărfuri otrăvite, în goana lor după bani şi influenţă.

Să luăm exemplul lui Liviu Dragnea, patronul politic al Vioricăi Dăncilă, aşa-zisul Prim-Ministru (cenzurat acum de foştii săi asociaţi din Parlament). Omul a început să facă bani drept comersant de bere la halbă într-un sat din Teleorman. Sau priviţi la celebra (la sfârşitul anilor 90) afacere Ţigareta, în care s-a dovedit că ofiţeri ai serviciilor secrete dirijau o reţea de contrabandă cu ţigări.

Vorbim adesea despre "Sistem". Despre "băieţii" care întorc banii cu lopata şi pe care nu îi atinge nici o anchetă serioasă a Procuraturii. Mulţi din aceştia exact asta fac: trafic cu alcool şi ţigări. La un moment dat, magazinele de "etnobotanice" se înmulţiseră pe străzile Capitalei. Sub influenţa aces-tor grupări, protejate politic, România a devenit un paradis al consumului de otrăvuri "recreaţionale".

Asta o vede şi un orb. Zilele trecute aveam treabă în zona Gării de Nord, când a trecut pe lângă mine un... să îi spunem cetăţean. Trăgea cu sete dintr-o pungă. La început nu am înţeles. După o vreme am simţit mirosul specific de aurolac. Poliţia, evident, nu era pe nicăieri. Altă dată, la Otopeni, avionul în care eram a fost reţinut după aterizare. Se pare că o stewardesă observase un pachet cu canabis. Căpitanul le-a cerut pasagerilor să rămână aşezaţi, până ce vine Poliţia cu câinele care caută droguri. Am aşteptat jumătate de oră şi Poliţia... nicăieri. Probabil drogurile nu erau o prioritate. Când a apărut un poliţist... nu avea câine. Probabil fusese tăiat la rectificarea bugetară.

Se spune adesea că avem conducătorii pe care îi votăm. Nu este chiar aşa de simplu. Pentru a ajunge să fie votat, un candidat trebuie să aibă bani sau influenţă. Iar traficul cu ţigări sau alcool este, în continuare, într-o ţară ca Româ-nia, unde legea este prea permisivă ori opţională pentru unii, o cale sigură de îmbogăţire (licită sau ilicită). Aceştia sunt oamenii care au transformat spaţiul public într-un soi de cazinou. Este timpul ca cineva să le strice distracţia.