Preşedintele Bundesbank denunţă pactul faustian al băncilor centrale

Se întâmplă ceva neobişnuit cu Jens Weidmann, preşedintele Bundesbank. Într-un discurs recent în cadrul Colocviilor Institutului de Cercetare a Istoriei Bancare din Frankfurt, Weidmann l-a înrolat pe Johann Wolfgang von Goethe în lupta contra tendinţei BCE de acaparare a puterii absolute în Europa.

Tema dezbaterilor din acest an a fost "Banii de hârtie - Finanţarea statului - Inflaţia. S-a întâlnit Goethe cu o problemă fundamentală a politicii monetare?"

Prin citate extinse din Faust, Jens Weidmann răspunde afirmativ întrebării de mai sus. Într-un editorial din Handelsblatt, Lin Freitag şi Georg Watzlawek scriu că Weidmann "a citat aproape cu o bucurie nedisimulată" din marele scriitor german.

Deşi "preşedintele Bundesbank poate fi izolat în cadrul Băncii Centrale Europene", în Germania "Weid-mann se poate baza pe cele mai înalte autorităţi", deoarece Goethe ştia totul despre "alchimia prin alte mijloace" promovată acum de BCE, mai scriu autorii editorialului.

Cotidianul britanic The Telegraph scrie că discursul lui Weidmann a provocat nedumerire în Europa, în condiţiile în care a comparat acţiunile băncilor centrale cu "lucrul diavolului".

Jens Weidmann a declarat că eforturile băncilor centrale de a pompa bani în economie îi amintesc de o scenă din Faust, în care Mefistofel îl convinge pe Împărat să emită o cantitate mare de bani, după cum mai scrie The Telegraph.

"Dacă o bancă centrală poate crea o cantitate nelimitată de bani din nimic, cum se poate asigura că banii rămân suficienţi de rari pentru a-şi păstra valoa-rea?", a întrebat Weidmann, după care a amintit că există multe cazuri în istoria monetară de "cedare în faţa tentaţiei".

Oare unde ne îndreptăm, dacă unul dintre cei mai importanţi bancheri centrali din lume a ajuns să compare activitatea colegilor săi cu "lucrul diavolului"? Să fie doar o vorbă spusă la supărare, ca urmare a izolării sale în cadrul Eurosistemului?

Poate că preşedintele Bundesbank a văzut, totuşi, lumina şi îşi aminteşte de suferinţele Germaniei în perioada hiperinflaţionistă din prima parte a secolului trecut.

Când Faust îl întreabă pe Mefistofel cine este, acesta îi răspunde că este "spiritul care neagă", iar "ceea ce el (n.a. Faust) numeşte păcat, dis-trugere" reprezintă "elementul meu original".

Astfel de "spirite care neagă" sunt şi băncile centrale, atunci când li se reproşează că ignoră pericolul scăpării de sub control a inflaţiei monetare.

În majoritatea articolelor din presa internaţională, discursul lui Weidmann este interpretat ca un atac direct şi destul de transparent la adresa lui Mario Draghi.

Dar cum poate Draghi să facă "lucrul diavolului"? Oare nu îşi aminteşte Weidmann că actualul preşedinte al BCE a trudit cu ani în urmă la Goldman Sachs, o bancă dedicată "lucrului pentru Dumnezeu", după cum a declarat Lloyd Blankfein?

În drama lui Goethe, Împăratul a dat drumul tiparniţelor, la sfatul lui Mefistofel, iar o mare bucurie a cuprins supuşii săi. Cancelarul a declarat că "Sunt binecuvântat destul acum... / Să aud şi să văd profetica, solemna foaie / Care în bucurie a transformat toate durerile noastre."

Chiar dacă foşnetul noilor bancnote s-a dematerializat în calculatoarele băncilor centrale, o bucurie asemănătoare a cuprins acum şi autorităţile europene, foarte îndurerate de perspectiva destrămării visului lor european. Bucuria nu va fi, însă, de lungă durată, pentru că, în infatuarea lor, conducătorii Europei au uitat sau au ales să ignore adevărata natură a banilor şi cauzele crizei actuale.

La întrebarea "Ce sunt banii?", Weidmann răspunde că "orice lucru poate îndeplini rolul banilor, atâta timp cât acesta poate fi folosit ca mijloc de schimb, mijloc de plată şi de conservare a valorii", deoarece "banii sunt definiţi prin funcţiile lor".

Preşedintele Bundesbank aminteşte de scoici, blănuri sau mărgelele utilizate în acest scop. "De-a lungul celei mai îndelungate perioade din istoria omenirii, obiectele concrete au fost utilizate ca bani, astfel încât vorbim de banii-marfă", a mai precizat Weidmann, care a amintit, desigur, şi de rolul metalelor preţioase.

Ajungând la banii de astăzi, Jens Weidmann a arătat că aceştia nu mai au absolut nimic în comun cu banii-marfă, după ce Statele Unite au rupt legătura dintre dolar şi aur în 1971, iar încrederea populaţiei este crucială pentru menţinerea convenţiei sociale a banilor fiduciari.

Din păcate, preşedintele Bundes-bank a trecut apoi prea rapid la Faust şi Mefistofel, uitând să accentueze că banii-marfă reprezentau, înainte de a intra în circuitul schimbului, munca producătorilor.

Prin tipărirea fără discriminare a însemnelor monetare, băncile centrale s-au angajat într-un proces de depreciere accentuată a muncii şi a capitalului, iar rezultatul îl reprezintă atribuirea unei puteri de cumpărare artificiale, în mod abuziv, pentru anumite categorii sociale şi economice. Iar această putere este folosită pentru achiziţionarea pe nimic a muncii şi capitalului de la categoriile împovărate de datorii.

În actul I din partea a doua a dramei Faust, Mefistofel, deghizat sub masca bufonului, îl amăgeşte pe Împărat, care nu mai avea soluţii pentru a opri revolta populaţiei. "Am obosit să aud eternul «Cum» şi «Când»; avem o criză de bani, deci să-i creăm", spune suveranul.

Iar Mefistofel are deja soluţia: "Pot să fac ceea ce doreşti, şi să creez mai mulţi". Euforia a fost de scurtă durată şi s-a sfârşit printr-o inflaţie distructivă.

Weidmann s-a declarat impresionat de modul în care Goethe a surprins esenţa relaţiei dintre banii de hârtie, finanţele publice şi inflaţie, o problemă fundamentală mai ales în contextul unor sisteme monetare construite în jurul banilor fără valoare intrinsecă.

În finalul discursului, preşedintele Bundesbank aminteşte de responsabilitatea băncilor centrale, în condiţiile în care independenţa lor reprezintă un privilegiu extraordinar, instaurat tocmai pentru a se evita deturnarea politicii monetare de către stat. Dar cine mai are timp să asculte când este o "criză de bani" aşa de mare?

Şi cât de convins este preşedintele băncii centrale a Germaniei că va rezista de unul singur în faţa "necesităţii" istorice de salvare a zonei euro, ştiind că "băncile centrale au fost adesea create pentru a oferi conducătorilor acces liber la ceea ce părea o sursă nelimitată de finanţare"?

Răspunsul său include o doză extraordinară de idealism: "Cea mai bună protecţie împotriva tentaţiilor politicii monetare este o societate luminată şi orientată către stabilitate", a mai spus Weidmann.

Dar "cum" şi "când"? Deocamdată cetăţenii Europei par să fie convinşi că "avem o criză de bani", iar orice încercare de educare a lor este profund viciată de ideologia "Europei Unite".

La botez, preotul îl întreabă pe nou-născut dacă se leapădă de diavol. "Mă leapăd", răspunde în numele său naşul. La fel cu personajul dintr-un roman scris de un alt Mario (n.a. Puzo), "naşii" din băncile centrale actuale, departe de a denunţa promisiunile mefistofelice, vin, în schimb, cu propuneri care nu pot fi refuzate de conducătorii unor "state ale bunăstării" care au ajuns la fundul sacului.

După ce preşedintele BCE a anunţat programul de achiziţionare nelimitată a obligaţiunilor guvernamentale, presa internaţională a publicat ştiri şi analize însoţite de poze din care Draghi zâmbea larg.

Acel zâmbet mefistofelic va urmări multă vreme Europa.

----------------------

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.