Privatizarea energiei electrice - perspectivă nu prea luminoasă

• Procesul de privatizare a întîrziat nepermis de mult

• Producţia de energie electrică a fost privată de investiţii şi riscă să intre în colaps

• Preţul energiei este mult prea mic, din cauza protecţiei sociale exagerate

Privatizarea "Electrica Banat" şi " Electrica Dobrogea" a intrat pe ultima sută de metri. Alaltăieri, "ENEL" Italia a depus oferta financiară pentru cele două societăţi de distribuţie, ofertă care urmează să fie analizată de comisia de privatizare. Oficialii Ministerului Economiei şi Comerţului speră să încheie definitiv procesul pînă la sfîrşitul acestei luni şi s-au declarat optimişti cu privire la rezultatul nego-cierilor.

Specialiştii din domeniu sînt, însă, de altă părere. Ei susţin că procesul de privatizare în sectorul energetic este netrasparent şi făcut în pripă. Specialiştii spun că privatizarea nu va fi un succes, chiar dacă vor fi realizate multe obiective lăudabile pe care şi le-au propus autorităţile centrale, pentru că acest proces complicat trebuia făcut la timpul lui. Potrivit surselor citate, filialele Banat şi Dobrogea ale "Electrica" SA vor fi vîndute prea ieftin, în ciuda eforturilor executivului.

Analiştii aduc mai multe argumente în sprijinul afirmaţiilor lor: ei consideră că atenţia guvernanţilor s-a îndreptat greşit către distribuţie, cînd cea mai gravă problemă o reprezintă altceva - producţia de energie electrică.

Statisticile arată că două treimi din capacităţile de producţie a energiei au durata de viaţă expirată şi vor deveni, în curînd nefuncţionale. În ultimii 14 ani nu s-au făcut inves-tiţii noi în domeniul producţiei de energie şi nici nu a existat un program clar de atragere a investiţiilor pe acest segment.

Deşi puterea totală instalată de 18.000 MW pare să fie suficientă pentru necesităţile ţării noastre, aceasta este disipată în grupuri energetice mai mult sau mai puţin eficiente şi există riscul ca, în următorii ani, vîrful de consum de circa 8.500 MWh să nu mai poată fi acoperit. Conform celor mai recente studii, consumul creşte încet şi constant, iar capacitatea de producţie disponibilă scade...invers proporţional.

Necesarul de investiţii evaluat de autorităţile centrale pentru întreg sistemul energetic este de 1,5 miliarde de dolari pe an pentru următoarea decadă, ori ţara noastră este departe să îl poată susţine.

Un alt argument al specialiştilor invocă preţul scăzut al energiei electrice, care este strict legat de capacitatea de plată a populaţiei. Ultimul raport al Băncii Mondiale arată că sărăcia afectează 30% din populaţia ţării noastre. Specialiştii afirmă că la baza acestei situaţii se află exagerata protecţie socială prin subvenţii, fără să fie susţinută de o dezvoltare economică reală, ceea ce a generat sărăcie.

Preţul energiei electrice, deşi majorat periodic, rămîne în continuare scăzut din cauza incapacităţii de plată a populaţiei şi a agenţilor comerciali, cifîndu-se la jumătate din preţul practicat de ţările Uniunii Europene. Preţul actual al energiei electrice acoperă doar costurile de exploatare, nu şi de dezvoltare, de protecţie a mediului, de asigurare, transport, distribuţie şi, bineînţeles, profit.

Investitorii interesaţi de privatizarea distribuţiei energiei electrice au cerut constituirea unui cadru legislativ stabil şi viabil, a unei autorităţi de reglementare a energiei electrice independente, o politică de tarifare a energiei clară şi pe termen lung şi garanţii.

Specialiştii susţin că nici una din aceste cerinţe nu poate fi îndeplinită, la ora actuală, de partea română. Cadrul legislativ nu este atractiv. Atît Legea pentru accelerarea privatizării, cît şi proaspăta Lege a energiei electrice nu au adus formule de finanţare viabile.

Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) nu este independentă, ci este coordonată de ministerul economiei. Situaţia este agravată şi de nefuncţionalitatea pieţei. Gradul declarat de deschidere a pieţei este, în prezent, de 40%, dar gradul real este de doar 8% şi controlat strict de ministerul de resort, susţin specialiştii.

Dacă investitorii să zicem că ar putea negocia primele trei cerinţe cu partea română, pe cea de-a patra - garanţiile guvernamentale - vor trebui să aştepte o decizie politică pentru a o obţine. Plafonul României pentru garanţii de acest fel este stabilit la patru miliarde de dolari şi este controlat permanent de organismele internaţionale. Alt tip de garanţie este cea comercială, prin care statul îi asigură investitorului un anumit număr de consumatori. Dar nici acest tip de garanţie nu este agreat de Uniunea Europeană pentru că ucide competiţia. Şi toate aceste dificultăţi vor concura la scăderea preţului privatizării.