Punct de divergenţă

România, dar şi lumea, par să fi ajuns la un punct de divergenţă. S-ar părea că ne aflăm într-unul dintre acele momente în care divergenţele valorice sunt atât de mari încât direcţia nu mai poate fi rezultatul unei simple adaptări de parcurs sau a întâmplării. La noi, criza societală provocată de încercarea violentă de a limita drepturile omului şi de a restrânge libertăţile cetăţeneşti, în acelaşi timp cu anihilarea, de facto, a statului de drept este doar una din formele pe care acest moment o îmbracă. În acelaşi timp şi sub acelaşi raport, campaniile împotriva "statului paralel" sau a dreptului fiecărei persoane de a-şi stabili propria identitate culturală, religioasă sau sexuală ca şi atacul împotriva "conspiraţiei multinaţionalelor" şi a globalizării exprimă aceeaşi stare de spirit şi sunt reflecţii ale aceluiaşi fenomen.

În filozofia istoriei, punctul de divergenţă explică rolul unor evenimente sau fenomene care, privite retrospectiv, par consecinţe inevitabile ale unor acumulări de fapte, dar care nu erau în niciun fel previzibile. Pe cât de inevitabile sunt punctele de divergenţă, pe atât de surprinzător îşi fac apariţia.

Atunci când stările negative şi nedreptăţile se acumulează, istoria ia dintr-odată un curs nou. Şi aceasta, după teoria punctului de divergenţă, se întâmplă dintr-odată, fără ca ceva să o fi anunţat. Nimic nu anunţa revoluţiile moderne, deşi astăzi ele ni se par cât se poate de fireşti. Uneori, ruptura se produce cu întârziere, şi atunci este cu atât mai dramatică. Aşa s-a întâmplat cu încercarea disperată a totalitarismelor, fascist sau comunist, de a împiedica evoluţia democratică a lumii în numele unei false modernităţi şi a unui "om nou". Profitând de nedreptăţile unei lumi în plină transformare, mişcările totalitare au încercat să ofere iluzia unei organizări echitabile şi au reuşit să ducă la cel mai înfricoşător secol din istorie.

În faţa nedreptăţii, mai ales atunci când aceasta pare să nu poată fi corectată, violenţa apare ca o soluţie. E ceea ce totalitarismele au încercat, părând să preia modelul revoluţiilor burgheze. Dar, cu cât violenţa devenea mai mare, cu atât ea producea mai multă frică. Aceeaşi frică pe care mizează cei ce vor să ducă astăzi lumea înspre un trecut ce nu mai poate fi însufleţit.

În acest proces adaptativ, ficţiunea joacă un rol central. Iar într-o lume din ce în ce mai virtuală, cum este cea în care ne este dat să trăim, ficţiunea devine, parcă, mai importantă ca oricând. Oricum, ficţiunea a fost regula în cea mai mare parte a istoriei omenirii. Povestea a fost mai reală decât orice realitate. Doar în ultimele secole, ca rezultat al dezvoltării ştiinţei şi a alfabetizării, ficţiunea istorică a fost parţial circumscrisă de o ştiinţă care încă nu pare să-şi fi găsit obiectivitatea. Poate din acest motiv, mai mult decât alte ştiinţe, ştiinţa istorică, aflată în zona ştiinţelor umaniste, se întreabă, de mai bine de un secol, care îi este specificul.

Departe de a fi o problemă marginală, specificul istoriei ca ştiinţă are consecinţe directe asupra vieţii de zi cu zi. Iar într-un an precum 2018, an al Centenarului, raportul dintre ficţiunea naţionalistă şi istoria obiectivă va ilustra cât se poate de clar riscul de instrumentalizare al istoriei.

Anul 1989 nu a fost un punct de diferenţă, ci unul de tranziţie. Căderea comunismului nu s-a datorat unui element, ci a fost rodul unei schimbări a vieţii care dovedea că dogma comunistă era caducă. Revoluţia informatică din deceniul al nouălea al secolului trecut, ilustrată de apariţia PC-urilor şi a calculatoarelor portabile, a transformat radical lumea. De atunci, diferenţele nu au făcut decât să se acumuleze până într-acolo încât au ajuns în acest punct de divergenţă care ilustrează incomprehensiunea dintre lumi. Generaţiile sunt separate astăzi de o prăpastie din ce în ce mai mare.

Această tematică a istoriei ca o ficţiune evolutivă a făcut obiectul reflecţiei lui Paul Ricoeur, cel a cărui filozofie îl inspiră pe omul politic de care se leagă cele mai multe speranţe astăzi: Emmanuel Macron. Ori, la Ricoeur, mai ales în cartea sa Timpul şi naraţiunea (Temps et Recit), ideea unei istorii-ficţiune este un punct central care va inspira poziţia unor istorici din tânăra generaţie, precum Ivan Jablonka, care în cartea sa din 2014, Istoria este o literatură contemporană (L'Histoire est une litterature contemporaine), demonstrează că lucrările de ficţiune care încearcă să surprindă istoria provoacă astăzi dezbateri vehemente, mai ales pentru că acestea vizează ipoteze politice nu întotdeauna explicite, dar care se impun prin mijloacele de coerciţie ale statului.

Încercarea de a cenzura filme sau cărţi de ficţiune exprimă o stare de neputinţă, dar şi credinţa că istoria nu este obiectivă, ci instrument de construcţie politică care să împiedice, sau să întârzie apariţia unor puncte de divergenţă.