Religia politică

Într-o societate cum este a noastră, în care majoritatea populaţiei, statornic, are drept referenţiale instituţionale "armata" şi "biserica", poate nu-i chiar lucru de mirare că politica se exprimă doar în limbajul specific acestor instituţii: fie autoritar-dictatorial, modelul militar; fie promiţînd "salvarea", "mîntuirea" cum frumos rosteşte limba românească a Bibliei, cerînd populaţiei supunere oarbă, în schimbul promisiunii niciodată ţinute, după modelul "crede şi nu cerceta". În ambele formule, însă, politica a eşuat. Nu local, ori pe obiectiv, ci strategic, de fond, istoric.

Despre cauzele şi mecanismele eşecului generat de modelul autoritar-dictatorial s-a mai spus cîte ceva, pe ici pe colo, prin cărţi ale puţinilor istorici ce au avut curajul şi cultura necesare altoiului filosofic, ori sociologic, fără de care discursul despre destinul naţiunilor rămîne, în cel mai bun caz, simplă chiar dacă necesară istoriografie factuală, iar în cel mai rău, pură şi nocivă gargară ideologico-istoricoidă.

Despre celălalt hibrid, politico-religios, nu s-a vorbit, însă, deloc. Tentaţia politicianului nostru de a împrumuta sutana şi patrafirul nu vine doar din nevoia de a acoperi cu ceva deficitul cronic de autoritate şi de credibilitate de care suferă, ci are temeiuri mult mai adînci. Deficitul esenţial al politicii noastre, deloc mărturisibil!, este generat nu de cine ştie ce imperfecţiuni ale reţetei constituţionale, de ineficienţa modelelor pe care le-am împrumutat pentru a ne construi instituţiile politice şi de guvernare, ori din lipsa de aderenţă a populaţiei faţă de valorile care susţin aceste instituţii, ci de falsificarea constantă a finalităţilor politicii, însăşi. În loc să fie un mecanism construit şi pus în funcţiune pentru ca să livreze resurse, obiective de dezvoltare şi de perfor-manţă socială, respectiv soluţii, căi, strategii capabile să le realizeze, politica noastră urmăreşte doar obţinerea şi exercitarea controlului asupra populaţiei (supunere!); condiţia necesară şi suficientă pentru ca cei ce s-au aburcat pe treptele piramidei puterii să se dedea, cît mai puţin îngrădit, satisfacerii poftelor, capriciilor, ambiţiilor, ori a perversiunilor morbide, personale, de la setea neţărmurită de bani, averi, adulaţie şi putere, pînă la satisfacţia "pură" de a te juca cu destinul altora, după bunul plac, de a da foc cetăţii, pentru a-i pedepsi pe cei care "n-o merită", sau nu-l merită pe "marele conducător". Schimonosind structura modelului religios, politica la noi s-a preocupat să ofere "supuşilor credincioşi", înainte de orice, un surogat de viziune asupra finalităţii parcursului său: "...ca România să fie bine şi tot românul să prospere", zice Caţavencu; "să trăiţi bine", reia replica, peste timp, un alt politician, "realizarea societăţii socialiste multilateral dezvoltată" suna acelaşi conţinut, turnat în formele limbii de lemn dintr-o altă epocă. A doua componentă a modelului religios de care politicienii se folosesc, în logica putere/supunere, este "identificarea răului" şi propovăduirea, la nevoie, impunerea cu forţa, a "căilor mîntuirii". Cu greu ar putea cineva identifica o caracteristică mai evidentă şi constantă în politica noastră, nu doar post-decembristă, decît "demonizarea adversarului". Răul este opoziţia, oponentul, competitorul, oricine nu este "supus"! El, adversarul, este res-ponsabil de toate relele, iar scoaterea sa de pe terenul de acţiune al politicii, la nevoie chiar fizică!, este singura faptă care aduce "omului politic" de la noi greutate, recunoaştere, acceptare ca lider, cu alte cuvinte supunerea celor care se află în raza sa de acţiune. Dacă cineva vrea un exemplu tipic de politică reconfigurată ca discurs asupra "căilor mîntuirii", atunci guvernarea Boc este cît se poate de convingătoare. De cînd a sosit în Palatul Victoria, acest om politic ne salvează de la ceva, evident de la propria noastră pieire, iar faptul că nu-i suntem recunoscători şi mulţumitori este datorat fie apartenenţei noastre la "ceata Răului", fie ignoranţei şi sărăciei de duh în care suntem prăbuşiţi de "forţele Răului", dar care, în principiu, ne fac fericiţi, căci noi nu vom putea trăi, nici măcar în imaginaţie, suferinţele, durerile, zbuciumul celor care ne salvează! În sfîrşit, a treia componentă a modelului religios, luat cu împrumut de politica noastră, este "promisiunea raiului pămîntean". Oricînd este în pană de idei, de soluţii, ori pur şi simplu de inspiraţie, politicianul nos-tru recurge, într-o variantă, sau alta, la promisiunea raiului pămîntean. Acum, Iadul este criza! Ce face politicianul nostru? Promite ieşirea din criză! Iaca acuşi, mîine, peste o lună, în semestrul viitor, ieşim din Purgatoriu şi luăm calea Raiului, ieşim din recesiune şi ne vom paşte turmele pe izlazul bunăstării, ieşim din Dictatură şi ne vom plimba veşnic netulburaţi de griji prin ţinuturile Democraţiei, lăsăm Capitalismul cel rău în grija coşului de gunoi al Istoriei şi plutim senini pe norişorii roz ai societăţii comuniste, sau cum o spune Caragiale, mai bine decît oricine, prin glasul aceluiaşi Caţavencu: "Fraţilor, după lupte seculare care au durat mai bine de treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acum cîtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!...Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional! Curat, constituţional!", zice cu bun-simţ de pe margine Pristanda!

Muzica! Muzica!