Republică parlamentară cu înlocuitori

După cafea cu înlocuitori, materiale de mobilă cu înlocuitori, elemente de construcţii cu înlocuitori, înlocuitori pentru dinţi, gene, sprîncene, piele şi alte părţi ale corpului uman, iată a venit vremea să avem şi o Republică cu înlocuitori.

Situaţia a născut, după cum era de aşteptat, nenumărate discuţii, gîlceavă şi o sumedenie de mirări. A dat ocazia politicienilor noştri să-şi etaleze perplexităţile, confruntaţi pe neaşteptate cu meandrele concrete ale democraţiei, aşa cum a fost ea desenată şi în bună parte ascunsă în literele şi printre rîndurile unei Constituţii pe care nimeni nu-şi pierde vremea să o citească, necum s-o înţeleagă. Nimeni şi mai ales cei care şi-au făcut o profesiune de bază din cocoţarea pe tribuna politică a naţiunii, ca trambulină pentru scaunele guvernării.

Prima poticnire a fost cea legată de staff-ul Preşedintelui interimar. Îl moşteneşte pe cel al Preşedintelui suspendat sau vine cu altul, de acasă? S-a recurs la o soluţie tipic dîmboviţeană: staff-ul vechi şi-a luat concediu, iar cel nou este cel de care s-a servit Preşedintele interimar în calitate de Preşedinte al Senatului. A doua problemă a fost unde-şi vor avea birourile de lucru cei doi preşedinţi ai Republicii, cel suspendat şi cel interimar. Cel suspendat a optat pentru o locaţie particulară, care ridică deja multe semne de întrebare. Cel interimar s-a instalat la Cotroceni, dar în încăperi diferite, fostul birou prezidenţial fiind sigilat. Poate că o soluţie mai aproape de natura situaţiei ar fi fost ca Preşedintele interimar să-şi exercite funcţiile din biroul său de la Senat, unde dispunea de toate facilităţile necesare. Pseudo-instalarea sa la Cotroceni nu face decât să sugereze dorinţa sau intenţia de a transforma statutul temporar într-unul de mai lungă durată. Ceea ce, foarte probabil, nu este cazul domnului Văcăroiu.

Următoarea problemă, de conţinut însă, a fost generată de dorinţa Preşedintelui interimar de a stabili o agendă de lucru pentru durata mandatului său. Lucru firesc din care decurge şi necesitatea consultării cu partidele parlamentare. Fiecare are priorităţile sale, ţara are priorităţile ei, altele, iar Uniunea Europeană are şi ea o listă cu priorităţi legislative pe care ar vrea să le vadă concretizate în România. Loc şi substanţă de negociere, suficiente. În mod natural, prin caracterul interimar al mandatului său, Preşedintele ar trebui să manifeste maximă reţinere în definirea acestei agende, mai ales în atacarea unor teme care au fost puternic controversate politic şi se află încă în dispută. Cu siguranţă, reformele instituţionale din justiţie sunt prioritare şi era suficientă materie de lucru aici. Aducerea în prim plan a temelor externe legate de participarea militară la operaţiunile internaţionale sub egida NATO sau ONU, inclusiv cea din Irak, iese cu mult din cadrul fixat de un mandat interimar, chiar dacă puterile Preşedintelui înlocuitor nu sunt limitate constituţional. Cu atât mai mult, discuţiile des­pre posibila modificare a Constituţiei, tocmai în acest interval, sunt disproporţionate în raport cu durata şi cu natura mandatului interimar. Lipsa PD-ului de la consultările solicitate de Preşedintele interimar reprezintă o greşeală de calcul, făcută fără îndoială în focul preocupărilor pentru pregătirea campaniei prezidenţiale a lui Traian Băsescu. Indiferent ce agendă anunţa Nicolae Văcăroiu, PD-ul avea tot interesul să-şi exprime punctul de vedere la Cotroceni, tocmai pentru a arăta că este un partid responsabil, capabil să limiteze eventualele tentative de exces sau abuz prezidenţial, în perioada interimatului.

Al doilea actor politic intrat în scenă a fost Parlamentul. Rămaşi singuri acasă, depozitarii mandataţi electiv ai puterii au constatat că procedurile, după suspendarea efectivă a Preşedintelui, sunt cât se poate de neclare sau inexistente. Nici legile în vigoare, nici Constituţia nu lămuresc precis ce se întâmplă în cazul în care prezenţa la referendumul pentru menţinerea sau anularea mandatului prezidenţial nu este cea prevăzută de lege, adică mai mult de jumătate din numărul celor înscrişi pe liste. Cine decide interpretarea, Curtea Constituţională sau Parlamentul, care are libertatea unei hotărîri proprii, eventual a aprobării unor legi speciale în această materie? Dacă toate aceste dezbateri ar fi avut loc înainte de suspendarea efectivă a Preşedintelui, totul era în regulă. Aşa, dintr-o problemă de drept constituţional, ea s-a transformat într-una politică, 100%. Dacă până acum am văzut Curtea Constituţională împinsă să decidă în materie politică, iată avem acum Parlamentul care îşi arogă dreptul de a decide în materie juridică. Evident, dacă faci regulile în timpul jocului, cel puţin unii dintre jucătorii din teren vor fi nemulţumiţi, mai mult, vor putea invoca "vicierea rezultatului". Pe bună dreptate.

Cel mai interesant aspect din viaţa noii noastre "Republici Parlamentare cu Înlocuitor" este, însă, reacţia externă. Pe bună dreptate, partenerii străini ai României au înţeles să exerseze reţinere în această perioadă critică. O reţinere manifestă în amânarea unor contacte la nivel înalt, Prezidenţial. Celălalt aspect este cel al reacţiilor "dirijate". Familiile politice europene au fost chemate grabnic în ajutor de jucătorii de la Bucureşti. În ansamblu însă, reacţiile sunt prea puţin favorabile, ca să nu spunem accentuat defavorabile. Nu numai din cauza temerii că "reformele sunt încetinite sau amânate", ceea ce s-ar putea să nu fie cazul, ci pentru că în mod neaşteptat pentru Guvernul Tăriceanu, cea mai mare parte a reacţiilor ţin să vadă în parteneriatul ad-hoc PNL-PSD un soi de "monstruoasă coaliţie", o victorie a centrelor de putere interesate în menţinerea modelului de guvernare marcat de coruţie. Un punct mare marcat de Preşedintele suspendat, în confruntarea politică ce va urma.

Cât va dura situaţia aceasta de incertitudine? Dacă ar fi să ne luăm după "legea locului", "Nimic mai stabil decît provizoratul!". Probabil că aceasta este teama cea mare a Preşedintelui suspendat.