România în sau pe turnantă?

Niciodată de când există diferitele forme de asociere care sunt cunoscute astăzi ca Uniunea Europeană, debutul unei preşedinţii rotative a Consiliului de miniştri nu a fost privită cu mai multă îngrijorare şi circumspecţie. Şi asta în condiţiile în care preşedinţia prin rotaţie a Consiliului Uniunii Europene nu ar trebui să fie influenţată de politica internă a unui stat membru. Din contră, exercitarea preşedinţiei rotative a Consiliului UE ar trebui să favorizeze implicarea în probleme europene a administraţiei şi opiniei publice din respectivul stat. Ar fi vorba, deci, de un instrument pentru întărirea coeziunii şi creşterea sentimentului de apartenenţă la UE. Dar, pentru prima dată în istoria Uniunii, statul membru care va gestiona o bună parte din dosarele europene, nu numai că a exprimat, prin intermediul liderilor săi politici, poziţii profund antieuropene, dar a şi experimentat astfel de politici.

În limba franceză, preşedinţia rotativă este la presidence tournante, de unde şi românescul turnantă. De unde şi jocul de cuvinte din titlu. Căci turnata este fie un moment crucial, când direcţia se schimbă, dar calea rămâne aceeaşi, fie, precum în cazul expresiei placă turnantă, se schimbă de-a dreptul linia (şina de cale ferată). Or, mulţi cred că România este în plin proces de schimbare a şinei. Dacă există şi alte state în care liderii politici se exprimă deschis împotriva sistemului de valori al Uniunii, în esenţă, asupra democraţiei liberale, cum ar fi primul ministru maghiar Orban, aceştia nu a făcut-o atunci când exercitau preşedinţia Consiliului de Miniştri. Dacă tehnic România pare a fi pregătită pentru preşedinţia rotativă, politic există multe semne de îndoială. Şi cum România este prima ţară din troica 2019-2020 (România, Finlanda, Croaţia) care exercită preşedinţia prin rotaţie a Consiliului de Miniştri, nerealizările sale se vor transfera asupra celorlalţi doi membri ai echipei. De aici vine neîncrederea!

Ideea centrală a preşedinţiei prin rotaţie a Consiliului este că statul care deţine preşedinţia conduce toate formaţiunile Consiliului de Miniştri, mai puţin pe cea a Consiliului de Afaceri Străine şi Politici de Securitate, care este de resortul Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă, în cazul de faţă, Federica Mogherini. Care, apropo, până să devină Înalt Reprezentant la UE pentru Politică Externă, a prezidat Consiliului de Miniştri al UE în calitate de ministru al afacerilor europene (de la 1iulie la 31 octombrie 2014). De la începutul existenţei instituţionale a Consiliului, în primul semestru al anului 1958, preşedinţia a fost deţinută de miniştrii de externe, abia odată cu preşedinţia malteză, în ianuarie 2017, primul minis­tru asumând această funcţie.

Din 123 de preşedinţii, numai în patru cazuri (cu România al cincilea), doar din 2017 încoace, preşedinţia Consiliului UE a fost asumată de prim-miniştrii. Şi aceasta pentru că problemele Consiliului de Miniştri sunt de resortul afacerilor europene şi nu al şefului guvernului. În primele două cazuri, maltez şi estonian, dimensiunea administraţiei a obligat la concertarea eforturilor de către primul ministru, în celelalte două cazuri, cel bulgar şi austriac, situaţia politică internă a condus spre o astfel de soluţie. Boiko Borisov, revenit la conducerea Bulgariei după alegerile din mai 2017, trebuia să rezolve rapid problema întârzierilor în pregătirea preşedinţiei bulgare şi să limiteze efectele negative internaţionale ale formării coaliţiei de guvernare cu alianţa de extremă dreapta, deschis antieuropeană, Uniunea Patrioţilor.

Dar, pentru a urgenta pregătirile, Borisov a numit-o pe foarte competenta şi energica Liliana Pavlova ca ministru pentru preşedinţia bulgară a Consiliului UE, care, de altfel, a şi coordonat preşedinţia bulgară. În cazul Austriei, Sebastian Kurz - care a fost ministru de externe şi pentru afaceri europene până în decembrie 2017, când devine cancelar - avea o problemă asemănătoare, având în vedere coaliţia cu extremiştii de la Partidul Libertăţii. Iar ministrul pentru afaceri europene, Karin Kneissl, deşi formal independentă, este politic mai aproape de poziţiile Partidului Libertăţii decât de cele al Noului Partid Popular şi s-a făcut remarcată în august 2018 prin invitarea lui Vladimir Putin la căsătoria sa. Aşa că, dacă nu este obligatoriu ca primul ministru să prezideze Consiliul UE, atunci motivele preluării de către Viorica Dăncilă a preşedinţiei rotative trebuie căutate în politica internă a României şi anume în coabitarea dură cu preşedintele Klaus Iohannis. Pentru că, dacă Tratatul de la Lisabona a menţinut preşedinţia semestrială a Consiliului UE, a creat în schimb o preşedinţie stabilă a Consiliului European. Or, spre deosebire de preşedinţia rotativă a Consiliului UE, preşedintele Consiliului European este ales pentru doi ani şi jumătate şi mandatul său poate fi reînnoit o singură dată. Aşa a şi fost cazul şi cu primul preşedinte al Consiliului European, belgianul Herman Van Rompuy şi cu actualul preşedinte, polonezul Donald Tusk. Iar misiunea preşedintelui Consiliului European este de a anima activitatea şefilor de stat şi de guvern membri ai acestei instituţii. Or, prin decizia 683 a Curţii Constituţionale din iunie 2012 s-a statuat că reprezentatul României în Consiliul European este preşedintele, nu primul ministru.

Revenind la desfăşurarea efectivă a preşedinţiei rotative a Consiliului de Miniştri, statul membru care o exercită este responsabil să organizeze reuniunile formaţiilor Consiliului Uniunii Europene. În acest sens, spre exemplu, Consiliul pentru Educaţie Tineret, Cultură şi Sport este compus din miniştrii responsabili de educaţie, cultură, tineret, mass-media, comunicare şi sport din toate statele membre ale Uniunii europene. Compoziţia exactă a Consiliului depinde însă de problemele discutate în timpul sesiunii, urmând a fi convocaţi miniştrii responsabili de problemele respective. În acest sens, misiunea statului care deţine preşedinţia rotativă este de a facilita găsirea cât mai multor compromisuri astfel încât dosarele în lucru să poată avansa şi eventual să poată fi încheiate. Cu cât mai multe dosare sunt încheiate, cu atât o preşedinţie este mai de succes. Or, dacă există probleme de natură politică, încrederea scăzută de care se bucură reprezentaţii statului care asigură preşedinţia va influenţa inclusiv capacitatea tehnică de a negocia dosare.