Se caută premier: portret-robot

De unde i s-a tras lui Ponta? De la un selfie! A vrut omul să-şi tragă o poză cu el însuşi şi picioru-n ghips, cu clinică turcească pe fundal... şi uite ce-a ieşit! La Guvern, un prim-ministru interimar, aliat politic de nădejde, s-a distribuit în rol de coadă de topor şi taie cu sîrg la rădăcina guvernării PSD. La partid, ce spune Rovana nu se pupă, neam, cu ce zice Dragnea şi ce zic amîndoi e contrazis a doua zi de corul dezacordat al boiernaşilor de ocol ai puterii locale pesediste. Cît despre Iohannis, el pare că s-a hotărît să îşi ia preşedinţia în serios, drept care îl vrea şef la SIE pe nimeni altul decît pe prietenul d-anţărţ al lui Ponta... căci, la ce sunt buni prietenii de altădată, dacă nu să-ţi devină duşmanii înrăiţi, de astăzi! Povestea vorbei: unde dai şi unde crapă!

Acum, cînd toată lumea se uită, ba în dreapta, ba în stînga, să vadă de unde s-ar putea iţi noul premier, pare lucru cu temei să ne întrebăm: cam ce fel de om ne-ar trebui la Palatul Victoria, în vremurile acestea, de mare tulburare?

Dilema "om politic" - "tehnocrat" pare să fi fost de mult rezolvată de clasa noastră politică, sătulă să tot muncească "electoral", jos, la cazane, pentru majorităţi parlamentare solide, iar pe urmă să ia caimacul înaltelor şi graselor funcţii executive cîte un filfizon cu aere de tehnocrat, pe motiv că ăla ştie carte! Dacă-i pe-aşa, s-au pus şi dumnealor pe adunat diplome şi doctorate, să ajungă la toate cartierele; nu doar la cele din centru, ci şi pe la periferiile marilor oraşe! Acum, le ştiu şi ei pe toate, nu mai e nevoie de "tehnocraţi". Cu toate acestea, revenirea, fie şi pentru un timp limitat, la soluţia "tehnocratului" nu poate fi cu totul exclusă. Iar motivul suficient este acela că ciorba începe să frigă tot mai tare şi nici unul dintre "liderii politici" nu prea are chef să se opărească cu ea, tocmai înainte de alegeri. Celălalt argument serios pentru soluţia temporară a "tehnocratului" ar fi "presiunea externă". Temători de posibilul efect de domino al crizei greceşti, Marii Jucători ce ţin în mîini soarta României, ar putea să-şi dorească, pentru un timp, un altfel de interlocutor la Palatul Victoria. Unul care să nu aibă nevoie de translator pentru "limba FMI" şi, în plus, să se descurce mai mult cu germana, decît cu rusa. Este adevărat, România nu face parte din zona euro, dar impactul unei alte prăbuşiri asupra spaţiului european nu ar fi deloc mai mic.

Trec repede peste rubricile de CV, nume, prenume, gen, vîrstă, care cu greu ar putea hotărî, singure, ori împreună, rostul cuiva de a fi, ori a nu fi Premier. Poate că, după atîta "tinereţe exuberantă", românii şi-ar putea dori un prim-ministru dintr-o "generaţie de mijloc", un om mai copt, cu ceva mai multă experienţă de viaţă, mai stabil emoţional şi comportamental, sau poate un chip feminin, în locul atîtor bărbaţi al căror gen politic s-a dovedit atît de nehotărît! Nici apartenenţa la vreo religie, ori credinţă, nu pare un criteriu relevant. Capacităţile ministeriale şi manageriale nu par să ţină cont de acest criteriu, oricît se străduie popii şi alte tagme de profitori interesaţi să ne convingă de contrariu.

Profesia-ocupaţia? Avocat? Inginer? Economist? Poate, doctor, muzician, poet, actor? Poate, ziarist? Nu, ultima variantă e doar o glumă inocentă, de circumstanţă! Dacă ne uităm la experienţa guvernării de pînă acum, prea mare diferenţă nu este, iar semnificativă, nu-i deloc! La noi, oricum, economiştii care ajung prim-miniştri se visează poeţi, inginerii se cred economişti, iar juriştii, doctori în problemele economice şi sociale. Oricum, depăşind cu mult previziunile Principiului lui Peter, fiecare în parte a fost peste nivelul său de incompetenţă, de îndată ce s-a instalat în fotoliul prim-ministerial.

Şi, dacă n-ar avea "studii superioare"? Chiar dacă mai peste tot această situaţie este o excepţie, nu există nici un motiv serios să presupunem că cineva cu studii medii, profesionale, ar fi un decident mai slab, în probleme de guvernare, decît cineva care deţine o diplomă universitară şi aceea, cum este cazul tot mai des la noi, vai de mama ei! Studii serioase arată (vezi Kahneman, "Gîndirea rapidă, gîndirea lentă") că mecanismele noastre decizionale şi performanţa lor în soluţionarea problemelor curente au mult mai mult de a face cu "învăţarea socială" şi cu soluţiile standardizate de utilizare a celor două mari registre de gîndire, decît cu diplomele şi studiile absolvite. În plus, riftul semnalat de C.P. Snow ("The two Cultures") între cunoştinţele specializate ce alcătuiesc "edificiul fizicii moderne" şi "majoritatea oamenilor cei mai deştepţi, care pricep din el tot la fel de mult cît ar fi priceput şi strămoşii lor din Epoca de Piatră" a devenit astăzi un adevărat sistem de tranşee! Nu doar între edificiul fizicii şi restul lumii, ci, în aproape aceeaşi măsură, între edificiul psihologiei, psihologiei sociale, ştiinţelor cognitive, sociologiei, economiei, de o parte, şi majoritatea oamenilor deştepţi, de cealaltă. Iar, dacă ne-ar cuprinde curiozitatea şi am lua la bani mărunţi temele şi subiectele asupra cărora Premierul României "decide", înainte să ne podidească plînsul, ne-ar bufni rîsul. Superficialitatea pătrunderii în materia şi consecinţele deciziilor care îi sunt puse sub nas, oricărui premier al României, reprezintă norma, regula, iar prim-miniştrii noştri s-au întrecut, care mai de care, să depăşească norma!

Dacă toate aceste criterii sunt, în măsură diferită, dar totuşi prea puţin relevante pentru portretul robot al unui prim-ministru de nădejde, ce mai rămîne? Poate, profilul moral! Din ce fibră este făcut omul şi care-i sunt credinţele, reperele de neclintit ale comportamentului şi angajamentului său social. După un lung şir de "lideri" din clasa "moluşte", care nu cred în nimic, pentru care totul este negociabil şi totul "se poate aranja", pentru care orice are un preţ şi orice se poate obţine, dacă preţul este corect, poate că ar fi timpul să avem şi un premier rigorist. Nu neapărat, ultrarigorist, dar măcar să aibă un "schelet moral", un sistem de articulare morală cu un număr limitat de grade de libertate; acolo, ceva care nu cedează la prima confruntare, ori la prima tentaţie! Şi, ar mai fi ceva: ne-ar trebui un personaj cu o solidă încredere în democraţie şi ceva cultură a ei. Toţi aceşti puieţi de politicieni crescuţi, ori ocrotiţi prin serele serviciilor secrete sunt saturaţi, încă din butăşire, de tentaţii şi preconcepţii autoritariste. Şansa ca la maturitate să rodească din ei democraţia este aproape nulă! Ori, România are nevoie, mai mult decît de aer, de o replantare a arborilor care pot da flori şi roade din grădina democraţiei. Fără ele, vom străbate un nou deşert al speranţelor spulberate şi al aşteptărilor înşelate.

Desigur, problema cea grea rămîne: unde să găsim persoana care corespunde portretului-robot? Putem totuşi încerca şi avea încredere, măcar cît Diogene.