Şi broasca este om

Glumeam. Broasca nu este om. Însă e ceva adevărat aici, în acest titlu. Pentru a vă explica ce anume, trebuie să încep de la broască.

Povestea broaştei, pentru mine, s-a petrecut cândva în liceu. Eram prin clasa a XII-a atunci când profesoara de biologie ne-a dus în laborator şi ne-a repartizat fiecăruia câte o broască. Mică şi verde, din acelea pe care le vedeţi sărind prin iarbă. Noi, elevii, trebuia să facem, fiecare, o disecţie. Iar pentru asta bietul animal trebuia mai întâi ucis.

Aici lucrurile s-au complicat. Broasca trebuia "spinalizată". Cu alte cuvinte, trebuia înţepată cu un ac undeva la baza craniului. Ideal, creatura murea pe loc. În realitate, nu s-a întâmplat chiar aşa.

M-am gândit de atunci uneori la acea broască. Era ţinută pe masa aceea acoperită cu faianţă albă şi se chinuia. Iar asta îmi ridică o problemă morală.

Din punct de vedere practic, lucrurile aveau un anume sens. Am uitat să precizez că eram într-o clasă de Chimie-Biologie. Ceea ce însemna că specialitatea noastră, la absolvire, era aceea de "laborant biochimist". Iar laboranţii trebuie să facă uneori lucruri pe care ceilalţi nu le găsesc întotdeauna foarte atrăgătoare. Şi lucrează, ocazional, cu substanţe sau cu organisme de care alţii se feresc. Am făcut practică, la un moment dat, într-un laborator de hematologie. Vă scutesc de detalii pentru că aţi înţeles ideea...

Aşadar, trebuia să învăţăm să facem o disecţie. Şi probabil că nu sunt multe feluri de a învăţa această procedură în afara celui pe care l-am practicat.

Mi-a fost milă, totuşi, de biata broască.

Ne-am obişnuit, din păcate, să trecem indiferenţi pe lângă soarta creaturilor mărunte. Chiar şi aceia dintre noi care suntem interesaţi de "drepturile animalelor" privim de regulă doar către animalele care ne sunt "simpatice". Puii de focă, pisicile abandonate, ursuleţii orfani.

Pe undeva este de înţeles că facem anumite discriminări. Între interesele unui cimpanzeu şi acelea ale unei broaşte avem, cred, motive rezonabile să le preferăm pe primele celorlalte.

Dar de aici nu decurge însă că creaturile "inferioare" nu au nici un fel de statut moral. Şi, mai ales, nu justifică în nici un fel cruzimea gratuită faţă de aceste fiinţe. Indiferenţa totală faţă de soarta lor. Şi ele au dreptul să vieţuiască pe Pământ.

Nu este nevoie ca aceste creaturi să ajungă pe o masă de disecţie pentru a pune întrebări cu privire la felul în care le tratăm. Există cazuri mult mai evidente pentru toţi.

Acum câţiva ani, un politician local dintre aceia care adorau să se dea în spectacol afirma, cu dispreţ, că nu înţelege de ce i se refuză autorizaţia pentru o şosea. Conform celor de la "mediu", în zona aceea îşi făceau cuibul nişte păsări dintr-o specie protejată. Iar pentru insul respectiv nu era nici o problemă dacă se trecea cu buldozerul peste ele.

Respectul pentru Natură nu înseamnă doar reintroducerea zimbrului sau protejarea populaţiilor de urşi. Vietăţile - de la cele mai mici la cele mai mari - sunt legate unele de altele, într-un sistem. În ultimele decenii, lostriţa şi cega au devenit prezenţe rare în apele noastre. Două specii de sturioni (şipul şi viza) sunt aproape dispărute. Şarpele boa-de-nisip a fost nimicit de Canalul Dunăre-Marea Neagră. Batracienii au fost afectaţi de tot felul de substanţe ce sunt deversate în apă.

Poate că uneori acesta e preţul - nu ştiu cât de inevitabil - al Progresului. Alteori poate că e vorba de necesitatea elementară. Unele specii sunt mâncate, altele sunt folosite. Chiar şi la disecţii.

Dar chiar şi aşa, tot avem de confruntat problema cruzimii. A suferinţei gratuite, fără un scop raţional, pe care o înregistrăm cu nepăsare sau chiar cu amuzament. Felul nostru de a fi ne facem să trecem - uneori la propriu - peste multe dintre aceste fiinţe mici. Şi întrebarea este: cât de măruntă trebuie să fie o creatură pentru a ne decide că nu lasă nici o umbră în teritorul moralităţii noastre?

În târgul Bucureştilor de altă dată boierii mâncau o delicatesă numită "ortolan". Era o pasăre mică. O capturau, o orbeau sau o puneau într-o cuşcă plasată în întuneric. Creatura mânca, în acest condiţii, neîncetat, până se îngrăşa dincolo de limitele naturale. Era apoi înecată în coniac şi prăjită. Se mânca sub un şervet pus pe cap. Pentru a prinde întreaga aromă - dar se spunea că şi pentru a ascunde crima faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu.

Ne-am mai civilizat de atunci. Dar câţi dintre noi ştiu cum se face pateul acela fin de gâscă? Sau câţi rechini sunt vânaţi prin oceanele lumii doar pentru a li se reteza aripioarele, pentru boierii zilelor noastre din Extremul Orient?

În Bologna este o piaţă prin care am trecut, la mulţi ani după clasa de biologie. Este piaţa Luigi Galvani, celebrul savant care a descoperit electricitatea din nervii animalelor, un moment crucial al dezvoltării ştiinţei moderne. Pe monumentul marelui om se poate observa una dintre broaştele folosite în experimentele sale. Este şi acesta un semn al unei specii de respect.