Criza oferă o adevărată gură de oxigen micilor afaceri cu sifon, care au cunoscut o revitalizare spectaculoasă în ultimele luni. Tot mai mulţi consumatori abandonează apa minerală în favoarea sifonului. Un litru de apă minerală autohtonă costă între 0,8 - 1,5 lei în timp ce aceeaşi cantitate de sifon este vândută cu preţuri variind între 0,2 - 0, 4 lei. Investiţia este redusă, preţul de producţie dar şi de vânzare este foarte mic. Pentru a putea servi sifon, cumpărătorul trebuie să facă o mică investiţie înainte de a pleca spre piaţă, să procure un "cap de sifon" (costă între 3 şi 4 lei) pe care trebuie să-l ataşeze la un recipient din plastic. Faţă de sifoanele din urmă cu 20-30 de ani, din sticlă groasă învelită în plasă de sârmă, actualele sunt mult mai uşor de transportat şi mult mai puţin periculoase pentru cei care le manipulează.
Pentru a pune pe picioare o sifonărie este nevoie de un spaţiu comercial, nu foarte mare, în care să fie montată instalaţia de producţie. Aceasta costă între 2.000 şi 5.000 de lei, în funcţie de vechime şi starea de func-ţionare, având în vedere că momentan nu se mai produc instalaţii noi. Pentru a oferi clienţilor un produs de calitate, majoritatea proprietarilor de sifonării au montat şi filtre de purificare a apei, acest lucru fiind semnalat încă de la intrare. Reţeta obţinerii sifonului este extrem de simplă: se ia apă, se adaugă dioxid de carbon din tuburi speciale şi astfel se obţine un substitut pentru apa minerală. Dintr-un astfel de tub încărcat cu dioxid de carbon se obţin 1.500 de litri de băutură răcoritoare.
Dispărute în ultimii ani, sifonăriile au început să reapară, în special în jurul pieţelor agro-alimentare. Până în 2009 profilul cumpărătorului era uşor de conturat, pensionarul nos-talgic, care reuşea astfel să facă şi o mică economie. Mai nou, criza îi "ajută" şi pe cei tineri să descopere acest produs.
Proprietar de sifonărie în Bucureşti din 1991, Viorel Ionescu este foarte mulţumit că nu şi-a lichidat afacerea în urmă cu un an: "Am vrut să renunţ, pentru că nu prea mai erau clienţi. Acum vând de cel puţin 20 de ori mai mult decât vara trecută. Să nu credeţi că mă îmbogăţesc, dar reuşesc să trăiesc".
"Unora încă le e ruşine să cumpere sifon, nu ştiu de ce, dar setea şi preţul redus îi ajută să treacă peste stânjeneală".
Pentru a creşte încasările, în multe sifonării se comercializează şi vin sau sirop, produse care merg foarte bine în combinaţie cu apa carbogazoasă. Alţi patroni au gânduri şi mai îndrăzneţe, de extindere, cu mici terase unde să se poată servi un sifon rece, un sirop, chiar şi o dulceaţă, aşa cum se întâmpla în perioada interbelică.
Istoria sifonului este una destul de lungă. Totul a început în 1772, când Joseph Priestley a redactat o lucrare în care explica principiul îmbogăţirii apei cu dioxid de carbon. Acesta a fost primul pas. În anul 1775, englezul John Mervin Nooth a realizat un echipament de laborator ce i-a permis să prepare mici cantităţi de apă efervescentă, iar în 1782 chimistul englez Thomas Henry a descris modul în care putea fi comercializată pe scară largă apa carbogazificată. Reţeta a fost un succes, aşa că la sfârşitul secolului XVIII Londra era plină de maşini care ofereau "apă gazificată".
1. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 21.07.2010, 09:47)
Menu de criza:1 leu un covrig si 50 de bani un sifon.