Spiritul vremurilor

Ideea că destinul unui secol, identitatea lui istorică se decid în primele două decade, poate să pară o speculaţie. Istoricul de profesie o să strîmbe din nas (o prostie gazetărească!), iar omul obiş-nuit o s-o ia ca pe-o trăsnaie inventată doar ca să se vîndă mai bine jurnalul.

Pe de altă parte, tot mai multă lume se întreabă: pe unde se vor scurge reziduurile acestei uriaşe crize?; ce proces va fi capabil să ardă muntele uriaş de toxine economice, sociale, politice, ideologice, create de primele două decenii ale secolului XXI?; ce ar putea obliga lumea să se reîntoarcă cu picioarele pe pămînt şi, mai ales, la vremurile în care frica zilei de mîine, cel mai eficient erzaţ al demult pierdutei frici de Dumnezeu, funcţionează din nou ca fundament al guvernării, fie ea democraţie, sau regim totalitar?

"Totul este posibil, totul este permis" este Zeitgeist-ul acestor două decenii. Zidurile bipolarităţii au căzut; Imperiul sovietic s-a prăbuşit; Rusia a devenit o democraţie; războiul nuclear o fantezie; elitele puterii au pus pe umerii Americii hlamida imperială; Marea Europă Unită se mută-n viitor; Pakistanul se transformă peste noapte dintr-un regim militar-autoritarist într-o democraţie care luptă împotriva terorismului; marile bastioane ale industriei financiare se prăbuşesc ca nişte castele de carton; giganţii de ieri ai economiei post-reglementare, cazul Enron, produc cea mai mare fraudă din istoria Americii; Iugoslavia se destramă, dar asta nu este de ajuns, din trupul Serbiei este rupt şi Kosovo; Iranul forţează bariera nucleară şi un conflict deschis cu Israelul; China se ridică în politica lumii prin puterea dolarilor, devenind unul dintre cei mai mari investitori ai lumii, mai ales în Africa şi America Latină; Puterea militară dezlănţuită nu mai este cîtuşi de puţin inhibată de temerile unui conflict global; Terorismul se transformă dintr-un reziduu al bipolarităţii într-un actor principal al lumii internaţionale, lovind chiar în inima Americii şi a Europei.

Iar pe deasupra, pluteşte ameninţător spectrul falimentului de stat în cascadă, pe măsură ce iese la iveală discrepanţa uriaşă dintre mijloacele de care dispun, în realitate, majoritatea naţiunilor şi angajamentele pe care şi le-au luat faţă de populaţie politicienii, respectiv faţă de muntele uriaş de datorii fără acoperire, din care s-au născut 80% din noi milionari şi miliardari ai ultimei jumătăţi de secol. Cum să ieşi din acest labirint, dominat de incertitudini şi lipsit de orice punct de sprijin pentru a construi o ieşire raţională? Nimeni n-a găsit una, în 20 de ani! Mai rămîne o ieşire "iraţională". Iar dintre toate, cea mai utilizată rămîne războiul. Formula a fost folosită cu succes mereu şi peste tot, mai ales în istoria modernă. Ce să faci cu mase de milioane de şomeri? De unde să le dai ajutoare? Poţi să-i laşi să moară de foame pe străzi? NU! Atunci, mai bine le dai o puşcă în mînă şi-i pui să se omoare unul pe altul prin cine ştie ce mlaştini şi coclauri. Dispare, ca prin minune, astfel, presiunea salarială asupra bugetelor de stat, soldele pot fi mult mai mici decît venitul mediu şi oricum nu se plătesc prea mult! În plus, cei care mor nu mai au drept nici la pensie; două cîştiguri, dintr-o lovitură! Ca să nu mai vorbim despre înfloritoarele afaceri, ce vor face să duduie economiile, ale celor care vînd statului arme, muniţie şi furnituri de război! Cei care nu sunt împinşi direct pe front, nu se află cîtuşi de puţin la adăpost. Cei mai mulţi vor umple, la rîndul lor, rubricile statisticilor funebre: peste 70% din victimele războaielor ultimului secol sunt civili şi necombatanţi! Alte economii majore la buget şi la fondurile de pensie! Iar, cît durează războiul, lumea se mulţumeşte de la sine cu puţin, nu mai este nevoie de nici o lege specială ca să tai salariile, după cum nu mai este nevoie nici de explicaţii suplimentare, pentru ce trebuie să trăiască omul, de azi pe mîine, cu un sfert de pîine sau un pumn de orez, ba chiar să fie fericit că este pur şi simplu viu. Efortul de război o cere! Şi uite aşa, "megaconflictul", cum îl numeşte J. Atali, se dovedeşte cea mai simplă cale de impunere a unor politici de austeritate, mai draconice decît ar putea inventa orice birocrat, sau politician, obligat să explice, în timp de pace, cum şi de ce taie salariile şi pensiile la care, pînă mai ieri, cetăţenii aveau dreptul legal, închipuindu-şi naivi că trăiesc în statul de drept şi în regimul democraţiei. Este posibilă o asemenea oroare? Ba bine că nu! Iar dacă vreţi un semn al timpului, atunci am să vă spun că cel mai stabil, solid şi infailibil motiv de război în istoria lumii este jocul cu hărţile politice! O activitate care în Europa a început exact acum 20 de ani şi de atunci nu face decît să se înteţească.

Dacă unii s-au jucat cu harta Iugoslaviei, de ce nu s-ar juca şi alţii cu harta Georgiei şi a Caucazului. De ce nu şi a Ucrainei, iar de acolo cu cea a Poloniei şi Germaniei?

În Europa, de 20 de ani, Italia face politică în jurul ideii destrămării "învechitei republici" şi a formării Padaniei. Cît este de populară ideea ne-o spune un recent sondaj "trăsnit" realizat în regiunea Como. Un consilier local a propus alipirea la Elveţia a zonelor Valle d"Aosta şi a provinciei Como e Varese. Peste 70% din respondenţii unui sondaj s-au declarat de acord cu propunerea! Ubi bene ibi patria este din nou în consonanţă cu spiritul vremii, deşi nu mai are nimic de-a face cu vremurile lui Cicero şi nici cu atitudinea lui, deloc localis-tă! Aceleaşi idei circulă liber şi deloc fără susţinere şi în legătură cu viitorul Belgiei, al Spaniei, ba chiar şi al Regatului Unit. În România faptul este deja împlinit, doar că nu este recunoscut încă legal.

Zilele trecute, un oficial al Statului numit România declara o parte a teritoriului constituţional, fără să primească nicio replică din partea vreunei autorităţi, ca fiind Ungaria şi îşi întîmpina oaspetele, oficial maghiar, în consecinţă. Steaguri, însemne, autorităţi, totul este pus la punct. Mai rămîn doar cîteva formalităţi ce vor fi rezolvate, cu siguranţă, cînd statul numit România va deveni falimentar nu doar de facto, cum este deja, ci şi de jure!

Dacă ipoteza, fantezistă desigur!, potrivit căreia primele două decenii decid portretul secolului, are vreun temei, atunci am o veste proastă pentru cei care, crezîndu-se optimişti, mă acuză pe mine că aş fi prea pesimist, în scrierile mele editoriale. Dimpotrivă, eu sunt optimismul: se poate, încă, mult mai rău!