Splendoarea teoriei politice

Nimic mai stenic şi reconfortant pentru împătimiţii teoriei politice decît realitatea care, sub ochii tăi, aproape că răsare din conceptele şi consecinţele prezise de corpul principal de axiome, premise şi ipoteze. Rezultatele primului tur al alegerilor locale confirmă, punct cu punct, ceea ce analiza teoretică spune despre consecinţele votului uninominal. Sistemul s-a extins de la primari la preşedinţii consiliilor judeţene, se va aplica în alegerile parlamentare, este deja formula pentru alegeri prezidenţiale şi, ca să fim consecvenţi pînă la capăt, ar trebui să fie şi modalitatea de desemnare a Primului Minis­tru. Am avea atunci o Românie politică uniform şi coerent uninominală!

Prima consecinţă este o adevărată mutaţie politică, determinată de conturarea unor structuri stabile de putere locală. Se naşte, în fapt, o nouă constelaţie a puterii, care va genera o serie întreagă de consecinţe, de la rezultatele viitoa­relor alegerilor generale, pînă la forma şi prevederile viitoarelor legi din România, mai ales cele care reglementează raporturile între decizia la nivel local şi central. Abia acum se creează bazele politice pentru ceea ce ar putea fi o mişcare semnificativă de descentralizare, în România. Acest lucru va avea ca efect schimbări majore în structura şi în funcţionarea partidelor politice. Liderii locali, adică cei încununaţi cu laurii votului popular, care adună mai multe sufragii decît oricare alt competitor, nu se vor mulţumi doar cu statutul de participanţi la decizie, ci vor deveni singurele centre de decizie. Aceasta va aduce, cu siguranţă, multă tulburare în partide, unde conducerea va fi mult mai greu de exersat, pentru că va fi necesar compromisul tuturor centrelor de putere. Pe de altă parte, "elitele" de la centru, care nu se aleg pe nicăieri, vor fi pur şi simplu spulberate; statuile unor "lideri naţionali", care s-au ilustrat doar prin pierderea alegerilor la care au participat, prăbuşindu-se în ridicol.

A doua consecinţă este aceea că scena politică devine un ring rezervat pentru un număr foarte restrîns de competitori. În România, se conturează deja o formulă de balansoar, cu două partide mari şi două mici, de contra-pondere. Pe cele două locuri din faţă stau PSD şi PD-L, rolul de contra-pondere fiind jucat de PNL şi UDMR. Formulele de guvernare sunt perfect predictibile şi relativ puţine: "un partid mare, plus unul (sau două) de contrapondere, ori "marea coaliţie", atunci cînd cele două partide mari îşi dau mîna pentru a forma împreună guvernul. Prima formulă presupune o relativă slăbiciune a partidelor mari şi un nivel electoral în jur de 10-15% pentru partidele de contra-pondere, în timp ce formula de mare coaliţie se realizează, de obicei, pe fondul slăbirii partidelor de contra-pondere (cad sub 8%). Atît caracterul predictibil al formulelor de guvernare, cît şi numărul lor extrem de redus obligă partidele mari la menţinerea în permanenţă a unor negocieri deschise cu partidele de contra-pondere, oferindu-le, de regulă, avantaje mult mai mari decît au fost ele capabile să obţină ca urmare a votului. Pe de altă parte, condamnă partidele de contra-pondere la un perpetuu cameleonism politic, pentru că vor trebui să se alieze, pe rînd, cu fiecare dintre cei doi mari competitori, apărînd valori dis­tincte, dacă nu chiar opuse. UDMR-ul are cea mai vastă experienţă în materie, dar şi PNL-ul a făcut echipă de guvernare şi la stînga şi la dreapta. Dominaţia politică şi guvernarea "pură" a unui singur partid devine aproape o imposibilitate.

La această oră, PSD şi PD-L şi-au trimis deja emisarii pe lîngă partidele de contra-pondere pentru a negocia nu doar turul doi al localelor, ci şi formulele pentru generale. Dacă proporţiile obţinute în votul general, acum, se vor reproduce şi la generale, ceea ce este de aşteptat, formulele de guvernare vor fi decise de PNL şi UDMR. Cele două partide de contra-pondere, împreună, îşi pot alege pretendentul, oricare ar fi el, cu care vor forma o majoritate de guvernare cu peste 50% susţinere electorală. Cu o majoritate mai puţin consistentă, sub 50% PNL-ul poate decide, singur, formula viitoarei guvernări, cu PSD sau cu PD-L. Cum UDMR-ul nu are niciun interes să rămînă în afara guvernării, PNL va deţine atuurile principale în negocierile privind viitoarea guvernare.

În această formulă, chiar şi surprizele devin predictibile!

O surpriză ar fi ca unul dintre partidele de contra-pondere să dispară din viitoarea formulă parlamentară. Puţin probabil. Logica formulei de guvernare nu se schimbă însă, chiar dacă evenimentul se produce.

O altă surpriză ar fi ca unul dintre marii competitori să schimbe locul cu unul dintre partidele de contra-pondere. O rocadă de genul PD-L/ PNL sau PSD/PNL. Puţin probabil, de asemenea, dar exact ca şi în primul caz, logica formulelor de guvernare se păstrează. În prima situaţie, devine mai probabilă o mare coaliţie, iar în cea de-a doua, probabilitatea mai mare o are tot un guvern PSD-PNL.

În sfîrşit, consecinţele sis­temului uninominal erodează masiv rolul şi importanţa politică a Preşedintelui, chiar şi atunci cînd acesta este un jucător atît de împătimit şi implicat, precum Traian Băsescu. Structurile de guvernare capătă o greutate specifică atît de mare încît intervenţia "mediatorului" sau a "regulatorului" de la Cotroceni nu mai este necesară şi nici măcar posibilă. Nu m-ar mira ca, imediat după stabilizarea noii formule politice, România să treacă la un alt sistem de alegere a Preşedintelui, parlamentar, redefinind complet rolul acestei instituţii în sistemul de guvernare.