Toată lumea este grasă, veselă, politicoasă...

Şi noi care credeam că presa, cu rolul ei de oglindă a realităţii interioare, umane şi sociale, cea pe care tindem de obicei să o ascundem, a murit! Ei bine, nu! Este, încă, vie şi mişcă din picioare! Clasa politică, cu tot alaiul ei de comentatori şi publicişti; privitori interesaţi şi mai puţin interesaţi, din stal ori din fotoliul de orchestră, ai "circului public"; puţinii oameni care n-au vrut să aibă, niciodată, nimic de-a face cu toată "hărmălaia din tîrg", au fost obligaţi, cu toţii, să se uite în oglindă. Iar acolo, în oglinda presei, au dat peste chipul unui individ. Un singur individ, care cumulează toate trăsăturile societăţii pe care am ridicat-o în jurul nostru, cu ideea că vom trăi în ea, mai bine, mai curat, respirînd zilnic aerul de libertate, ca şi cînd ne-ar fi fost dat odată pentru totdeauna, de la Cel de Sus. Care-i rolul individului cu pricina în toată povestea? Să ne spună, cu glas tare, chiar şi cînd tace, ceea ce nu vrem să ştim, ori dacă ştim, nu vrem să recunoaştem: că lumea aceasta, din jurul nostru, este făcută după chipul şi asemănarea lui, iar noi facem parte din ea, adică avem fiecare o contribuţie, mai mare sau mai mică, la existenţa ei. Că o lume care naşte rinoceri este ea însăşi populată cu personaje aflate în diferite stadii ale devenirii lor întru rinoceritate. De-acum înainte, cel puţin, nimeni nu mai poate spune că nu a ştiut, ori că nu a văzut. S-a consumat şi "Sfîrşitul Inocenţei", fie ea autentică sau doar mimată.

Nu-i place cuiva diagnosticul meu, să ia aminte la ce spun alţii, atunci; oameni care au, pe deasupra, avantajul distanţei pe care au luat-o faţă de realitatea în care noi suntem cufundaţi şi în care ne mişcăm zilnic.

"Defectele constitutive: nombrilis-mul, pripeala, aplecarea către scandal, şmecheria, descurcăreala şi nesimţirea ca expresie a simţului comun, fac din România o ţară colorată şi prea semnificativă pentru ea însăşi pentru a fi interesantă şi pentru mulţi alţii. Instituţiile secretului şi ale sacrului - "Serviciile" şi Biserica - îşi împart această ţară pe care nu vor s-o împartă cu nimeni. Toate astea se desfată public, asta mi se pare caracteristic pentru larma ultimilor ani". Autorul acestui diagnostic, Călin-Andrei Mihăilescu, mai adaugă la bolile contemporane ale societăţii româneşti, mitocănia, brutalitatea, violenţa spaţiilor publice, înghesuiala, poluarea fizică şi morală, săritul coardei pe marginea legii, mentalitatea îmbogăţiţilor peste noapte. Fără să fac exces de zel, aş mai putea adăuga şi eu alte "valori" deversate în spaţiul public, pe care au ajuns să îl inunde: inconştienţa şi plăcerea distrugerii, de oameni şi de bunuri, delirul acaparării şi al măririi, frica pernicioasă, generatoare a supunerii servile faţă de "autoritate", oricare ar fi ea, reală sau închipuită, incoerenţa şi inconsistenţa comunicării care ne transformă într-o uriaşă adunătură de oameni care strigă unii la alţii, fără se se audă niciodată etc.

În acest punct, cititorul şi criticul meu fidel o să-şi iasă din pe-peni şi o să-mi pună din nou celebra întrebare a lui Lenin: Ce-i de făcut?

Mi-ar placea să pot spune că exis-tă o pastilă galbenă, ori albastră, inventată de mine, ori de un cunoscut al meu, pentru fiecare dintre cei 20 de milioane de locuitori ai Româ-niei. Aş fi bucuros s-o pot distribui gratuit, astfel încît să o luăm seara la culcare cu toţii, iar dimineaţa să ne trezim albi, curaţi, parfumaţi şi fără cornul care a început să ne crească în frunte. Din păcate, pilula nu exis-tă, iar lucrurile sunt mai complicate decît ne aşteptăm şi decît ne place. Înţelepţii spun că durata vindecării depline a unei suferinţe este egală cu durata procesului care a generat boala respectivă. Derinocerizarea societăţii româneşti, asta este vestea rea, va dura cam tot atît cît a durat să ne îmbolnăvim de ea, fiecare în parte, adică pentru unii o jumătate de secol, ori poate chiar mai mult. Ves-tea bună este că există totuşi un leac. Amar, foarte amar, care trebuie luat de trei ori pe zi, toată viaţa. Procedura începe dimineaţa, cu o privire în oglindă, atentă, precisă, pătrunzătoare, cu o inspecţie severă a figurii, a frunţii, mai ales. La prînz, chiar dacă nu luaţi pauza de prînz, faceţi o pauză şi pronunţaţi răspicat, în gînd şi cu voce tare, de cel puţin o sută de ori, o mantră simplă: NU CEILALŢI, CI EU SUNT DE VINĂ DACĂ A ÎNCEPUT SĂ-MI CREASCĂ UN CORN ÎN FRUNTE.

În sfîrşit, seara, aşezaţi-vă în genunchi lîngă pat şi cereţi iertare fiecăruia dintre cei pe care i-aţi întîlnit peste zi şi, cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă, cu gîndul, cu vorba sau cu fapta, i-aţi rănit cu cornul din frunte. După două generaţii, vindecarea este sigură şi definitivă. Pînă atunci, vorba lui Andrei Mihăilescu, România rămîne ţara la est de noi şi la vest de ea, căreia i se potrivesc versurile lui Mihai Ursachi: "Nu există să existe cetăţeni cu feţe triste, toată lumea este grasă, veselă, politicoasă."