Transferul de autoritate

Trecerea, deloc spectaculoasă, a lui Gheorghe Flutur în tabăra platformistă a condus, previzibil, la propunerea de revocare a sa din funcţia de ministru. Refuzând să îşi prezinte demisia, Flutur a invocat competenţa sa şi a făcut referire la aprecierile până mai ieri favorabile ale primului minis­tru. Dar această poziţie a indicat încă o dată confuzia care există între domeniile de competenţă ale unei persoane. Gheorghe Flutur îşi datorează poziţia de ministru PNL şi nu competenţelor sale. Până la intrarea în PNL, în vara anului 2000, prin intermediul Iniţiativei Social Liberale, silvicultorul bucovinean era cunoscut doar unui grup restrâns de experţi. După intrarea în Parlament pe listele PNL, notorietatea sa a crescut. Expertiza sa a beneficiat de un mediu propice. Până atunci, autoritatea depindea de cunoştinţe, după aceea domeniul autorităţii sale a devenit politica. Şi din această cauză a şi devenit ministru. Poziţia ministerială este una politică, nu tehnică. Competenţa ce se cere unui ministru este de tip deontologic, vizând implementarea deciziilor şi urmărirea executării acestora, iar nu de tip epistemic, consecinţă a cunoştinţelor sale. Extra­polând, unui şef de echipă în construcţii îi cerem nu să fie cel mai bun cons­tructor, ci cel care conduce eficient zidarii.

În marea majoritate a regimurilor politice, funcţia ministerială este una politică, iar nu tehnică. Cu atât mai mult în democraţiile liberale, unde responsabilitatea politică a guvernelor este o regulă fundamentală a jocului politic. Reacţia antipolitică a unora dintre comentatorii politici români a generat însă o situaţie stranie: numirea politică a miniştrilor este desconsiderată pe motiv că promovează incompetenţa. Nu există însă, cel puţin în epoca modernă, cu excepţia dictaturilor, regimuri care să promoveze miniştri altfel decât pe baza afilierii lor politice. Doar astfel se poate garanta aplicarea unui program politic susţinut de Parlament şi de alegători. Chiar şi în dictatura lui Carol al II-lea, care a promovat un gen de tehnocraţie, miniştrii şi subsecretarii de stat se recrutau dintre fidelii regelui. Ideea că ministrul trebuie să fie un expert este rezultatul unui transfer de autoritate dintr-un domeniu în altul. Ilie Năstase a făcut această experienţă când celălalt Năstase, Adrian, i-a propus tenismenului Primăria Bucureştiului. Publicul a înţeles diferenţa dintre o autoritate şi alta, şi l-a votat pe Victor Ciorbea.

Faptul că Gheorghe Flutur are o mare popularitate nu poate să îi asigure prezenţa automată sau continuă la minister. Doar angajamentul său politic poate să asigure garanţiile necesare privind colaborarea sa în echipă. Or, în momentul în care şi-a dat demisia din funcţiile de conducere ale partidului condus de primul ministru, natura angajamentului său politic s-a schimbat.

Exercitarea guvernării presupune nu doar asumarea poziţiilor de putere, ci şi responsabilitate politică. Dacă participarea la viaţa politică presupune privilegii, în egală măsură presupune şi riscuri, iar cel mai important risc se referă la durata mandatului. Pentru a asigura stabilitatea relativă a organizaţiei şi a instituţiilor, compromisul şi convergenţa sunt valori privilegiate. Din acest punct de vedere, disciplina de partid apare ca o formă de limitare a concurenţei infrapartinice. Dacă între militanţii activi şi profesioniştii politicii, politicienii aleşi şi cei numiţi, se desfăşoară o competiţie pentru ocuparea poziţiilor de decizie din partid, aceasta nu poate duce la destructurarea organizaţiei. Or acţiunea platformiştilor, cărora li s-a alăturat şi Flutur, depăşeşte cadrul unei confruntări infrapartinice obişnuite. În consecinţă, demisia din funcţia de conducere înseamnă implicit renunţarea la avantajele guvernamentale. Iar transferul de autoritate dintr-un domeniu în altul şi promovarea în paralel a confuziei domeniilor de competenţă nu poate ţine loc de res­ponsabilitate politică. Dimpotrivă.