Un al doilea mandat Macron

Cum al doilea tur al alegerilor prezidenţiale franceze a fost pe 24 aprilie, de Paştele ortodox, presa scrisă de la noi nu a apucat să acorde un spaţiu prea mare evenimentului. Iar apoi, când s-a revenit din vacanţa de Paşte, actualitatea, cu tragedia războiului din Ucraina, n-a mai lăsat loc de comentării unui eveniment totuşi unic: după 64 de ani de la începutul Republicii a cincea franceze şi la 57 de ani de la primul scrutin prezidenţial - care îi ducea în al doilea tur pe Charles de Gaulle şi François Mitterand - este pentru prima data când un preşedinte francez reuşeşte să câştige un al doilea mandat fără să se afle în plină coabitare. Adică, fără să fie în opoziţie cu guvernul şi majoritatea parlamentară şi să candideze, cum a fost cazul în 1988 cu Mitterand şi în 2002 cu Chirac, împotriva primului său ministru.

Această reuşită nu a suscitat însă nici entuziasmul comentatorilor politici francezi şi nici mari manifestări publice de entuziasm. Din contră, majoritatea francezilor care s-au prezentat la vot s-au plâns că au votat din calcul, pentru a face baraj extremei drepte, deci din raţiune, nu cu sufletul, ca şi cum votul ar trebui să fie expresia sentimentelor, nu a analizei lucide. Să fie aceasta o consecinţă a moştenirii rousseauismului care veştejea raţiunea pentru a credita sentimentele ca far al deciziei corecte? Fiindcă Jean-Jacques Rousseau a fost - nu putem s-o uităm - ideologul revoluţiei franceze care rămâne, şi după 233 de ani, Evenimentul Fondator, reperul de care francezii nu pot face abstracţie. De altfel, chiar în discursul său de victorie de la turnul Eiffel, dincolo de afirmarea modestiei necesare pentru un al doilea mandat reuşit, dincolo de anunţarea rituală a deschiderii către toţi francezii şi a mulţumirilor adresate susţinătorilor săi, Emmanuel Macron, chiar la începutul alocuţiunii, în al doilea din cele 11 minute ale cuvântării sale, după ce a lovit de trei ori scurt în dreptul inimii a spus în sensul lui Rousseau: "Adevărul vine prin lovirea inimii." (C'est en frappant au cÉur que vient la verite.). Nici el, cel acuzat de "ves­tele galbene" că ar fi un adevărat monarh absolutist, nu poate să se extragă din această tradiţie.

Rezultatul său a fost excepţional, căci din cele 11 scrutine prezidenţiale directe, doar în două scorul celui ales a fost mai mare decât cel pe care l-a obţinut anul acesta (58,5%), iar cel de-al doilea îi aparţine tot lui Emmanuel Macron de la alegerile prezidenţiale din 2017 (66,1%).

Iar primul, 82,2% a fost obţinut de Jacques Chirac împotriva lui Jean-Marie Le Pen, tatăl celei cu care Macron s-a confruntat în turul al doilea la ultimele două scrutine prezidenţiale. Faptul că extrema-dreaptă a obţinut 41,5% iar prezenţa a fost de doar 71,99% din totalul alegătorilor sunt principale argumente ale criticilor lui Emmanuel Macron. Altfel spus, votul a fost "util" pentru nu a vota extrema dreaptă, iar mulţi au preferat să nu participe la scrutin. Dacă o prezenţă de 72% este un dezastru electoral, evident, alegerile din România sau America, unde rareori prezenţa ajunge la 60%, dar cel mai des fiind semnificativ sub 50%, ar trebui să fie considerate cum? De fapt, turul al doilea de scrutin are un efect mecanic, iar în 2002 doar surpriza calificării lui Jean-Marie Le Pen - un candidat tipic, spre deosebire de fiica sa Marine, al extremei-drepte - poate explica scorul său mic. La acest efect mecanic (tradus simplu prin formula "la turul al doilea se votează «împotrivă», nu «pentru») s-au adăugat eroziunea datorată guvernării, efectul mişcării de contestare a "vestelor galbene", acţiunea subversivă a trolilor ruşi (a se vedea articolul "Facebook a dejoue une campagne de propagande en français" din ediţia de pe 28 noiembrie 2018 a Le Monde) şi anii de pandemie. În condiţiile date, primul mandat al lui Emanuel Macron a fost mai mult decât rezonabil.

Şi totuşi, Emmanuel Macron este văzut de francezi fie ca fiind distant, fie de-a dreptul arogant. Dincolo de faptul că Emmanuel Macron este un politican raţional, care ar dori să fie eliberat de sentimentalism în acţiunea sa politică, cele două reacţii emoţionale de care este acuzat sunt contradictorii. Dacă desconsiderarea, care ar fi expresia distanţei, se manifestă mai degrabă prin tăcere şi evitarea conflictului, aroganţa, din contră, este o tactică de a domina adversarul. Ori Macron nu se vede într-o relaţie de adversitate cu francezii. Ceea ce îi reproşează unii francezi - şi nu majoritatea, ci cei care sunt vocali - preşedintelui lor, nu sunt acţiunile sale, ci modul în care acestea sunt percepute de ei din perspectivă sentimentală. E ca şi când politica ar trebui să vindece problemele psihologice ale comunităţii şi nu să asigure direcţiile de dezvoltare trainică. Pentru că nu era politican, Macron nu a sesizat această nevoie, iar cei interesaţi să-l pună în defensivă au profitat. Va deveni Emanuel Macron politican în al doilea mandat al său?