Un sistem cu probleme

În România se folosesc, în alegerile politice, patru sisteme de vot. Atenţia publicului a fost concentrată pe sistemul de vot pentru Parlament şi, eventual, pentru primării. Însă nimeni nu a adus în discuţie votul pentru funcţia de Preşedinte.

Cazul aces-tui sistem de vot este curios. Actuala Constituţie a României (1991) stabileşte (la art. 81) că Preşedintele este ales cu o majoritate absolută din primul tur de scrutin. În cazul în care lipseşte această majoritate este organizat un al doilea tur de scrutin, care îi opune pe primii doi clasaţi dintre candidaţii primului tur.

Acest sistem de vot, aşadar, este singurul menţionat în Constituţie. Aceasta îl face, spre deosebire de celelalte, extrem de dificil de schimbat, pentru că o simplă schimbare a legii electorale nu este suficientă.

Pentru a schimba acest sistem de vot este necesară o revizuire a Constituţiei. Despre revizuire s-a discutat în ultimi ani, însă niciodată în legătură cu sistemul de vot de la alegerile prezidenţiale. Sigur, s-a evocat uneori posibilitatea alegerii indirecte a Preşedintelui, însă acesta este, logic vorbind, alt subiect. Sis-temul în două tururi, în sine, nu a fost niciodată analizat critic. A exis-tat un fel de încredere implicită în faptul că sistemul în două tururi conduce la o situaţie în care câştigătorul are în spate o majoritate absolută. Iar în politica democratică, ce este mai bine decât atât?

Eu nu spun că sistemul acesta este fundamental defect. În comparaţie cu sistemul listelor închise, spre exemplu, cred că este de preferat oricând pentru alegerea unei adunări. Însă depinde de ceea ce dorim să obţinem. Dorim doar un sistem acceptabil? Atunci am rezolvat problema, pentru că îl avem. Sau dorim un sis-tem mai bun? Unul optim? Atunci trebuie să fim atenţi la câteva consideraţii ceva mai complicate.

Una dintre problemele serioase ale votului în două tururi este vulnerabilitatea la votul tactic. Sună tehnic, aşa încât să vedem ce este acest "vot tactic".

Noi credem că scopul votului, într-o democraţie, este să ne permită nouă, cetăţenilor, să ne exprimăm opţiunile politice. Ce bine ar fi ca lucrurile să fie atât de simple! Ar curge probabil lapte şi miere în albia politicii moderne... Dar lucrurile nu sunt deloc simple. Adesea votăm nu doar în funcţie de preferinţele noastre, ci şi în funcţie de preferinţele altora.

De ce? Pentru a obţine un efect. Pentru a ne maximiza forţa votului (sau cel puţin aşa ne imaginăm).

Iată un exemplu care implică votul în două tururi. Avem trei candidaţi. Favoritul multor alegători este Anton. Pe Barbu şi pe Corin aceştia îi socotesc necalificaţi şi iresponsabili. În mod normal, ar trebui să fie simplu. Ştampila pe Anton.

Votul în două tururi însă le deschide acestor oameni portiţa votului nesincer. Ei anticipează, pe baza sondajelor, că Barbu ar putea să îl învingă, în turul doi, pe Anton. Aşa încât la primul tur îl votează pe Corin, cu speranţa că acest candidat, mai slab, va intra în turul doi. Paradoxal, votul sincer al unor alegători pentru favoritul lor ar putea să îi reducă acestuia şansele, pentru că l-ar aduce în faţa unui candidat mai puternic. (Depinde, evident, de distribuţia votului - cititorii interesaţi de aspectele matematice ştiu deja că mă refer la criteriul monotonicităţii). S-a întâmplat asta în alegerile din 2009, spre exemplu? Au urcat unii alegători, artificial, scorul unui candidat mai slab?

Altă problemă a votului în două tururi este inconsistenţa. Matematic vorbind, un sistem de vot este consis-tent atunci când divizând electoratul, arbitrar, în două (sau mai multe) grupuri, câştigătorul alegerilor separate este şi câştigătorul alegerii efectuate la nivelul întregului electorat. (Statisticienii cunosc şi ei "paradoxul lui Simpson", când rezultatele separate ale unor unor serii statistice sunt contrazise de rezultatul agregat). S-a întâmplat şi acest lucru în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2009?

Vă las plăcerea să aflaţi, pentru că în ce mă priveşte, vorba francezului, j'ai d'autres chats a fouetter. Cert este că votul în două tururi nu safisface câteva criterii importante ale teoriei matematice a votului.

Pledoaria mea nu este pur şi simplu în favoarea schimbării sistemului. Eu observ altceva. Că, de regulă, argumentele aduse de numeroşi comentatori sunt "politice" (în traducere: depind de simpatiile sau antipatiile lor private). Nu am văzut pe nimeni să analizeze "la rece" sistemul de vot, în sine. Or, aici e problema reală, deficitul cel mai greu de acoperit.

Politica de calitate nu se face cu pasiuni, ci cu argumente logice. Fără acest gen de argumente nu este posibil, spre exemplu, să detectăm fisurile posibile în mecanismul votului în două tururi. Şi nu este posibil să propunem ceva mai performant în locul acestuia. Oricine poate să "ia la ţintă" defectele evidente ale adversarilor. Aceasta este însă cel mult o "abilitate", nicidecum o ştiinţă riguroasă. Una care depinde mai degrabă de noroc decât de inteligenţă.