Uniunea bancară, de la visul stabilităţii la coşmarul arbitrariului

Incapacitatea autorităţilor europene de a vedea, accepta şi încerca să rezolve criza prin atacarea directă a cauzelor, în loc de a canaliza toate eforturile pentru atenuarea efectelor, a generat tot felul de "soluţii" în ultimii ani.

Salvarea Greciei, care tocmai are nevoie urgentă de noi fonduri de la instituţiile creditoare, este doar un exemplu. Amorsarea cercului vicios dintre state şi bănci, pe fondul susţinerii necondiţionate a instituţiilor financiare, a fost factorul determinant care a condus la promovarea intensivă a ideii uniunii bancare. Astfel se încearcă, din păcate mult prea târziu, ruperea spiralei datoriilor.

Teoretic, ultimele aspecte ale uniunii bancare ar trebui să fie finalizate în aceste zile, dar evoluţia negocierilor şi relaxarea nepermisă a condiţiilor de evaluare a bilanţurilor bancare fac inutil, ba chiar periculos, noul cadru de comasare a responsabilităţii şi resurselor financiare pentru soluţionarea crizelor bancare.

Financial Times a scris recent că s-au accentuat disputele dintre Franţa şi Germania referitoare la sumele care trebuie transferate către fondul de susţinere a băncilor aflate în dificultate. Guvernul de la Paris crede că băncile franceze vor contribui cel mai mult la constituirea fondului de 55 de miliarde de euro, iar neînţelegerile pornesc de la modul de evaluare a riscului sistemelor bancare din Europa.

Algoritmul iniţial de alocare a contribuţiilor arată că marile bănci franceze trebuie să acopere circa 21% din valoarea totală a fondului, în timp ce stabilirea acestora la nivel naţional ar plasa Germania pe primul loc, cu o contribuţie de 35%, după cum arată FT.

Dar autorităţile din Franţa şi Germania nu sunt singurele care încearcă să minimizeze plăţile către fondul bancar. "Madridul se opune utilizării activelor ponderate la risc ca indicator al riscului şi susţine folosirea modelelor interne pentru determinarea cotei datoriilor bancare supuse procedurii de bail-in", mai scrie FT, deoarece astfel s-ar reduce semnificativ contribuţia băncilor spaniole.

Criza din ultimii ani ne-a demonstrat "valoarea" modelelor interne ale băncilor, dar asta nu împiedică autorităţile să continue pe calea aprobării cadrului uniunii bancare, chiar dacă amendarea sa ulterioară, sub presiunea evenimentelor, va conduce la orice altceva, dar nu la stabilitate financiară. Precedentul există, sub forma interpretării "creative" sau ignorarea tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene.

Presiunea cea mai mare pentru finalizarea rapidă a cadrului uniunii bancare vine, bineînţeles, de la Banca Centrală Europeană. Conform unui articol de la Bloomberg, Yves Mersch, membru în conducerea executivă a BCE, a avertizat că eşecul negocierilor pentru aprobarea SRM (n.a. Single Resolution Mechanism) este "foarte aproape de o sinucidere".

Afirmaţia lui Mersch nu trebuie să ne mire. BCE şi-a ipotecat şi ultima urmă de reputaţie prin asumarea rolului de supraveghetor unic al sistemului bancar european, iar acum observă că ţările din zona euro nu sunt gata să-şi asume o responsabilitate nelimitată privind utilizarea fondurilor publice pentru salvarea băncilor.

Banca centrală a zonei euro se mai confruntă, în plus, şi cu noi proteste din partea băncilor pe care trebuie să le supravegheze.

O ştire recentă de la Bloomberg arată că "băncile din zona euro au cerut BCE să reducă volumul informaţiilor cerute pentru evaluarea bilanţurilor", acesta fiind considerat excesiv. Chestionarele extrem de detaliate, în opinia lui Guido Ravoet, director executiv al Federaţiei Bancare Europene, includ elemente inutile şi nu pot fi completate în timp util, după cum scrie Bloomberg.

Dacă unele date sunt inutile şi efortul prea mare, oare nu ar fi mai simplu ca băncile să fie lăsate singure în faţa "toanelor" pieţei? În fond, având în vedere caracterul subiectiv al noţiunii de valoare, nu aşa se poate afla cel mai bine care este adevărata opinie a investitorilor faţă de bănci? Poate aşa vom afla şi care este "valoarea" activelor de rang III (n.a. active evaluate pe baza unor modele şi a unor ipoteze cu privire la datele utilizate) din bilanţurile băncilor.

Opinia autorităţilor franceze, conform căreia băncile din Germania ar primi un tratament preferenţial, reflectat de contribuţia mai redusă la constituirea fondului bancar european, nu este lipsită de temei.

Tot Financial Times arăta, săptămâna trecută, că băncile germane au obţinut o relaxare a condiţiilor de evaluare a activelor din partea BCE. Motivul? Activitatea de lobby pe lângă instituţiile europene, care a determinat BCE să exclusă portofoliile de credite ipotecare rezidenţiale din AQR (n.a. Asset Quality Review), deoarece "ar fi costisitoare o reevaluare a acestora conform noilor norme", după cum scrie FT.

Dacă s-au relaxat condiţiile din AQR pentru anumite bănci, de ce nu pentru toate? În acest context, trebuie amintit faptul că Bundesbank tocmai şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la evoluţia pieţei imobiliare din Germania, care manifestă primele semnale ale unei bule speculative.

Şi atunci, cum vom şti că AQR şi testele de stres ulterioare vor reflecta adevărata situaţie a stabilităţii bancare din Europa? Nu vom şti. Adevărata situaţie a băncilor europene o vom cunoaşte în momentul în care autorităţile ne vor explica de ce trebuie alocate noi miliarde de euro pentru salvarea lor.

Acesta este motivul care l-a determinat pe Wolfgang Münchau, editorialist la FT, să se pronunţe, recent, împotriva realizării uniunii bancare în forma sa actuală, deoarece "sacrificarea principiilor importante, în speranţa că totul va fi bine, nu este o idee bună".

În opinia lui Münchau, Parlamentul European ar trebui să respingă în întregime tot cadrul legislativ al uniunii bancare, în condiţiile în care nu există voinţa politică pentru garantarea integrală a fondurilor suplimentare necesare salvării băncilor de importanţă sistemică.

Datele prezentate de jurnalistul de la Financial Times arată că deficitul de capital din sistemul bancar european este undeva între 500 şi 1.000 de miliarde de euro, fiind greu de crezut că autorităţile europene vor găsi resursele necesare, mai ales pe fondul nemulţumirilor tot mai mari ale populaţiei.

În condiţiile în care uniunea bancară nu este prioritară pentru autorităţile germane, deoarece "guvernul de la Berlin nu vrea să plătească pentru salvare unor bănci străine şi nici să permită străinilor să închidă bănci germane", Wolfgang Münchau propune renunţarea completă la uniunea bancară şi construirea, de la zero, a unui cadru de cooperare fără participarea Germaniei.

După cum arată "algoritmul" de găsire a soluţiilor anticriză din Europa, este posibilă ajungerea la un compromis de ultim moment în miez de noapte. Abia atunci, visul stabilităţii financiare se va transforma în coşmarul arbitrariului generat de "negocierile" şi "cârpelile" ulterioare din spatele uşilor închise.

Iar ţările din afara zonei euro, care păşesc cu ochii închişi dincolo de pragul uniunii bancare, vor avea neplăcuta supriză de a participa "benevol" la salvarea marilor bănci europene, autorităţile fiind obligate să uite, încă odată, de pensiile şi sănătatea propriilor cetăţeni.