Vorba reginei

Surescitat peste măsură de evenimentele ultimelor zile care l-au propulsat în strada Downing Nr. 10 şi, mai ales, de întîlnirea, en tête à tête , cu Suverana de pe buzele căreia a primit încuviinţarea să guverneze în numele Coroanei, acest Dom Goe al "noilor elite britanice" ajuns prim minis­tru deloc întîmplător, nu şi-a putut ţine gura şi a povestit cu verva-i cunoscută, într-un cerc din care nu lipseau nici ziariştii casei, poanta întîlnirii. Cînd s-a prezentat să îi solicite încuviinţarea, cu genunchiul ritualic îndoit, desigur, înainte de a i-o da, Majes­tatea Sa s-a întrebat cu voce tare, dînd glas unui gînd cu totul personal: "De ce ar mai vrea cineva această funcţie?" Un diagnostic drastic, neiertător, al eşecului masiv în care Britania a fost scufundată de clasa ei politică; un avertisment sever cu privire la sarcina imposibilă care îl aşteaptă pe noul locatar al bojdeucii oficiale din buricul Londrei; un fel de parafrază la celebrul adagiu dantesc de pe frontispiciul "Marii Porţi" care precede coborîrea în Infern: "Per me si va nella citta dolente, Per me si va nell'eterno dolore, Per me si va tra la perduta gente. Giustizia mosse il mio alto fattore; Facemi la divina potestate, La somma sapienza e'l primo amore. Dinanzi a me non fuor cose create, Se non eterne, E io etterno duro. Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate" (Prin mine mergi la cuibul întristării, prin mine mergi la veşnic plîns fierbinte, prin mine mergi la neamul dat pierzării. Justiţia mişca pe-al meu Părinte, puterea cea divină m-a durat, iubirea primă şi suprema minte. Cînd eu n-am fost, nimic n-a fost creat, ci veşnic tot, şi-n veci voi fi durată, să lase-orice speranţă cine-a-intrat - traducerea George Coşbuc); o subtilă împunsătură pentru Marele arivist blond care nu şi-a cruţat nici partidul, nici guvernarea, nici relaţia ţării cu Uniunea Europeană şi cu atît mai puţin competitorii politici, pentru a ajunge, cu orice preţ, dar cu orice preţ, în locul în care s-a visat, cu siguranţă, încă din anii juneţii de la Eton şi Oxford; o tristă dar muşcătoare ironie pe seama pros­tiei şi a lăcomiei de putere a "oamenilor de rînd" care ar da orice să fie pe puntea cea de sus a Titanicului, nu în cală, chiar dacă ştiu că soarta navei a fost de mult pecetluită.

Pe scurt, un mesaj cu mult mai multe cotloane de semnificaţii decît numărul cuvintelor din care e compus! O bijuterie, ce mai! Regală! Mă folosesc, umil şi epigonic, de strălucirea ei pentru a arunca o lumină asupra politicii din România.

Acum, că lista candidaţilor pentru ocuparea Jilţului de la Cotroceni este completă, ne putem întreba cu folos şi aici, pe malurile Dîmboviţei: De ce ar mai vrea cineva funcţia asta?! Oricum ai lua-o, oricum ai da-o, mare lucru, dincolo de lustru, pompă şi o traistă burduşită de privilegii pe viaţă, altceva nu prea mai conţine. E mult? E puţin? Pentru omul de rînd ar putea să fie mult, ba chiar foarte mult. Aproape totul! Or, oamenii noştri politici sunt oameni cît se poate de obişnuiţi. Mă rog, în afara pandaliilor care-i bîntuie după ce gustă din cupa cu nectarul rafinat al "Puterii-plină-de-privilegii-şi-fără-nici-un-fel-de-răspundere!" Ori puterea de la Cotroceni este modelată 100% de acest gestalt. Şi totuşi, poate mai este ceva, mai la urmă, în Chiupul Pandorei!

Din punctul de vedere al partidelor aflate în competiţie pe scena politicii din România, candidatura la Cotroceni este un exerciţiu obligatoriu, deloc lovit de futilitate. Exact precum "marile manevre" militare, el este menit să "solidifice oastea", să îi dea ţel şi perspectivă, să îi dea sentimentul stenic că "se poate", iar comandanţilor, de la mic la mare, gustul, fie şi diluat, artificial, al "succesului"! Dintr-un alt punct de vedere, candidatura la Cotroceni este, la noi, singurul mecanism natural de evaluare şi autentificare a valorii politice intrinseci a celor ce ajung în vîrful piramidei de partid. E monedă calpă, ori are valoarea "în aur" care i-a fost atribuită la ştanţare? O balanţă transformată adesea în ghilotină, pentru că cei care au pierdut, de regulă, au fost trecuţi imediat pe linia moartă, ori mai rău. În sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, competiţia pentru Cotroceni este un prilej de neratat pentru mobilizarea "maselor electorale", pentru definirea şi redefinirea ariilor de influenţă pe care partidele le deţin în rîndul diferitelor categorii de populaţie. Nu e chiar de colea! În plus, aşa lipsită de cine ştie ce pondere executivă, funcţia de la Cotroceni asigură celui care o ocupă şi, prin extensie, partidului care l-a propulsat, un acces şi o relaţie privilegiată cu lumea specială a "serviciilor". Păi, nu e mai bine să fie acolo omul nostru, decît omul lor? Ba, bine că nu! Desigur, mai este şi concursul de frumuseţe! Nu contează substanţa mandatului prezidenţial şi nici dacă faci ceva pentru materializarea ei, important este ca oglinda, "echipa de zgomote" să-ţi spună ţie şi lumii, în fiecare zi, că tu eşti "cea mai frumoasă din ţară"! Imaginea se vede şi ţine. Contează. Nu puţin şi nu doar pentru o zi, două, ci pentru întreg mandatul. Este un atu şi pentru rezultatul viitoarelor confruntări electorale, parlamentare sau locale. Sau, dimpotrivă, poate deveni o piatră de moară legată de gît, tocmai cînd te lansezi în concursul de înot viteză! În sfîrşit, dar nu în cele din urmă, mai este şi CSAT-ul. O instituţie prin care "Părinţii Constituţiei" post-decembriste au încercat să îi dea Preşedintelui, pe uşa din spate, ceea ce îi luaseră la faţada proiectului acestei Republici eminamente parlamentare. Adică, putere executivă directă; os şi carne pe el! Un guvern supraguvernamental condus de Preşedinte, în care Premierul şi cîţiva dintre miniştrii săi stau pe scaune şi ascultă...mă rog, mai şi votează, fiecare cu mîna lui, dar numai una, fiecare! Un guvern supraguvernamental ale cărui decizii sunt obligatorii pentru orice altă instituţie de stat, deci şi pentru guvern, dar care în plus are privilegiul că nu este şi nu poate fi controlat direct nici de către Parlament, nici de Justiţie, mă rog... nu cine ştie ce! Cu alte cuvinte, după modelul mitologicei Pandore, după ce se varsă toate relele, în chiup mai rămîne totuşi ceva, suficient de consistent, pentru care merită să te baţi. Şi, nu este vorba doar de "speranţa deşartă"!