ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI - EDIŢIE SPECIALĂ / 1 DECEMBRIE Veacul 21, Anul 21

Aniversare. După etimologia latină, "a mai trecut un an". Marcăm momentul şi îl asociem neapărat cu petrecere, voie bună, bucurie. Pentru aniversările oficiale: activităţi festive, neapărat cu un aer ţeapăn-solemn, comemorativ-înduioşător, cu iz de cazarmă, ţinute înzorzonate, marşuri şi steaguri de paradă. Pe ici, pe colo, chermeze populare subvenţionate. De la bugetele locale, de la bugetul ăl mare, de cine ştie care dintre "stîlpii societăţi" celei noi, oameni cu dare de mînă şi "intrări" privilegiate pe la instituţiile puterii, cele care împart "pîinea şi dreptatea" iar, mai presus de toate, teritoriile de afaceri. Legale şi mai puţin, ori chiar deloc, legale.

Anul acesta, însă, la 1 Decembrie, parcă mai mult decît în oricare alt an şi..."de cînd mă ştiu", loc de voie bună, bucurie şi petrecere este puţin. Spre deloc. O plapumă grea de nori negri, rău prevestitori, apasă peste orizontul României. Statul de azi, care se reclamă de la istoria lui 1918 ,este departe de a putea să îşi privească în ochi înaintaşii. De altfel, cel mai înalt demnitar al statului, înşuşi Preşedintele României, nu s-a sfiit, recent, să îl declare "eşuat". Şi, fie vorba între noi, nu s-au auzit deloc voci care să îl contrazică! Apărarea naţională a fost "externalizată" şi pusă pe umerii NATO, mai mult de 98% Din securitatea cetăţeanului şi a comunităţilor a mai rămas doar lozinca, restul fiind activitatea înfloritoare a clanurilor, a mafiilor, interne şi externe, de la est şi de la vest, a încrengăturilor de reţele create, de ai noştri şi de alţii, pentru a susţine pe teritoriul României o vastă gamă de activităţi înalt profitabile şi, deloc întîmplător, ilegale. Plus activităţile specifice de supraveghere şi represiune, pentru ca nu cumva cineva să deranjeze politica oficială şi mai ales viaţa, interesele şi activităţile, private ori publice, ale oficialilor. Sănătatea şi educaţia publică sunt atît de dezlînate, atît de slab finanţate şi atît de rău organizate, încît cu greu s-ar mai putea spune că statul face ceva cu folos pentru prezentul şi viitorul cetăţenilor săi. Crearea insfrastructurilor pentru dezvoltare rurală şi urbană, transporturi, mediu, reprezită doar teritoriul unor proiecte născute pentru un viitor incert şi niciodată pentru vreun prezent concret, chiar dacă rulează de mai bine de trei decenii, prin buzunarele profitorilor puterii, miliarde de euro. Realitatea la care refuzăm, nu putem sau ne este frică să deschidem ochii este aceea că statul numit România a încetat să îşi mai îndeplinească obligaţiile contractuale asumate în relaţia cu cetăţenii săi. Sau, altfel spus, nivelul la care se achită de ele este, în cel mai bun caz, lamentabil şi total neperformant, la costuri care sunt absolut ruinătoare pentru societate. De altfel, pentru a întreţine activităţile pe care şi le-a asumat, statul cheltuie în fiecare zi, lună, an, de mai bine de trei decenii, mult mai mult decît este capabil să adune de pe spinarea contribuabililor săi, angajînd, astfel, România pe spirala traiului pe bază de împrumut, cu creşterea neîncetată a datoriilor. Un "model" pe care, de la 1918 şi pînă azi, România nu l-a mai cunoscut. Consecinţele le plătesc şi le vor mai plăti, însă, nu cei care au luat deciziile şi au împis statul pe această spirală a incertitudinii şi precarităţii, ci noi şi generaţiile viitoare.

Dacă nu statul, atunci poate, undeva, în societatea României s-ar mai găsi motive să ridice cineva fruntea la steagul aniversării. Greu, dacă nu chiar imposibil. Suntem contemporanii unei dramatice distrugeri, la propriu, a "masei sociale" a României. Omenii nu mai mor, ci se prăbuşesc zilnic, cu sutele, în puţurile morţii, transformînd cimitirele în imense guri de canal, la care sunt aruncate în grabă şi neceremonios "deşeurile" unei tragedii puse nedrept doar pe spinarea unui virus, cînd, de fapt, responsabilă este, în primul rînd, incapacitatea colectivă de a organiza, de a prevedea, de a privi şi de a acţiona pentru un viitor oarecare, fie el mai bun sau mai rău. O societate cu un grad neglijabil de reacţie articulată faţă de provocările şi evenimentele majore ale istoriei sale şi cu o capacitate de răspuns la condiţii adverse aproape de colaps. 1 Decembrie 1918 este un discurs major al istoriei care ne vorbeşte despre "Unire". Nu doar şi nici măcar în primul rînd cea "mecanică" a unor teritorii şi comunităţi umane, aduse sub umbrela aceluiaşi stat. Este vorba despre "Unire" în sensul social major, de mobilizare coordonată a unor aspiraţii, eforturi şi acţiuni capabile să pună la lucru resurse sociale, să împlinească obiective majore pentru societate. România de azi produce, în schimb, în proporţii semnificative, exodul locuitorilor săi, sărăcie relativă şi lucie, marginalizare şi excluziune, degradare masivă a condiţiilor de mediu, destructurare a reţelelor de socializare, analfabetism, incultură şi cultură de gang. Nu mai vorbesc despre violenţa structurată şi nestructurată care îmbibă relaţiile dintre oameni, dintre oameni şi instituţii, dintre instituţii şi instituţii, de la situaţiile cele mai banale de viaţă, pînă la cele cu valoare de răscruci.

Bun...şi dacă, după "unii autori", nu avem prea multe ori nici un motiv de sărbătoare, ce să facem? Să uităm că azi e 1 Decembrie??

Nici vorbă! Doar că în loc de festivităţi potemkiniste şi discursuri pline de falsă evlavie istoricoido-patriotardă, poate că n-ar fi rău să folosim ziua aceasta, măcar unii dintre noi, pentru a pune şi a ne pune întrebările de care ne temem, pe care nu avem curajul ori puterea să le formulăm în toate celelalte 364 de zile ale anului!