Ziua Naţională ca ficţiune

Politica modernă a inventat ideea unei "zile de naştere a statului" relativ tîrziu, în încercarea de a crea în jurul unei construcţii politice, fatalmente schimbătoare, iluzia sacralităţi şi, prin aceasta, a unei legitimităţi pe care nu o are. Lipsa Suveranului, a Capului Încoronat, a Unsului lui Dumnezeu, a fost înlocuită cu personificarea unei abstracţii, statul.

Pe oricine ai întreba ce sărbătoresc, francezii de exemplu, la 14 iulie, ţi-ar răspunde simplu: ziua naţională. În realitate, ei sărbătoresc o schimbare de regim politic, una care a înlocuit monarhia absolută cu ceva care, deşi s-a transformat repede într-o dictatură, iar mai apoi în monarhie de operetă, este considerat strămoşul democraţiilor moderne. Ideea aceasta, a decretării unei zile naţionale, le-a venit politicienilor de pe malul Senei la un secol după căderea Bastiliei, în timpul celei de a III-a Republici, care îşi căuta ea însăşi o justificare istorică pentru întemeiere! La 4 iulie, americanii sărbătoresc tot ziua naţională, dar evenimentul evocat este de cu totul altă natură: proclamarea actului constituţional care a dat naştere Americii ca stat independent faţă de Coroana Britanică, Declaraţia de Independenţă. În cazul unora dintre monarhiile constituţionale moderne, ziua de naştere a suveranului este privită ca "zi naţională", Marea Britanie şi Japonia fiind exemplele la îndemînă. Alţii sărbătoresc ziua de naştere a unui erou întemeietor sau poet, ori data oficială a constituirii statului, ori un moment al istoriei lor, pe care îl consideră definitoriu pentru identitatea colectivă. România a "sărbătorit", în ceva mai mult de un secol şi jumătate de existenţă, ca stat modern, tot felul de evenimente: unirea principatelor, întemeierea statului monarhic, alungarea regelui de pe tron şi instaurarea structurilor totalitare ale comunismului, răsturnarea regimului antonescian şi intrarea în orbita de dominare a URSS, un pronunciamento constituţional, actul prin care Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a proclamat unirea definitivă a Transilvaniei cu Regatul României. Toate regimurile au invocat aceeaşi pretenţie de sacralitate a datei şi a evenimentului pe care le-au ales ca "zi naţională". În realitate, el a fost mai mult "imaginea emblemă", cu care fiecare nou regim politic a dorit să fie asociat şi prin aceasta a spus mai mult despre natura regimului respectiv, decît despre ceea ce i-ar reprezenta mai bine pe români şi ziua lor naţională. Dacă m-ar pune cineva să aleg, fără să gîndesc prea mult, variante la actuala "zi naţională", nu aş ezita să spun: ziua cînd s-a construit primul calculator electronic în România; ziua cînd România va semna Constituţia Europei, ziua în care a devenit liber - în mod legal, accesul la arhivele netrucate ale comunismului, ziua cînd Saligny a inaugurat Podul peste Dunăre, ziua în care primul român, trăitor în România, va lua Premiul Nobel, ziua în care Ivireanu a scos de sub teasc prima Biblie în limba română, ziua de naştere a primului soldat care a murit pentru apărarea României moderne, ziua de naştere a lui Victor Babeş sau Ion Cantacuzino, ziua cînd a fost adoptat drapelul de stat al României şi de ce nu, ziua de naştere a lui Eminescu sau Caragiale.

În spaţiul public, al politicii de azi, "ziua naţională" mai funcţionează doar pentru că, pe alocuri, este întreţinută de manifestările protocolare prin care autorităţile doresc să-şi relegitimeze vremelnica ocupare a respectivelor funcţii şi pentru a reacredita perenitatea, soliditatea, indestructurabilitatea, eternitatea instituţiilor pe care le reprezintă. Calităţi, teoretic şi practic, inexistente! Amploarea "sărbătorii" este la noi, dar şi la alţii, direct proporţională doar cu bugetul şi timpul alocat de autorităţi manifestărilor respective. Oamenii au, de regulă, alte treburi. Nu că ar fi insensibili la tema "zilei naţionale". În spaţiul public, ea rămîne prilej de "ceremonii" şi cui nu-i plac ceremoniile, în spaţiul personal este "zi liberă", deci, bucurie! Cam la atît se mai reduce tema zilei naţionale.

Politicienii şi cei care decid politica în România au un soi de tropism pentru "originalitate", şi de aceea, la noi, din patru în patru ani, ziua naţională se suprapune cu campania electorală. Consecinţa este lesne de înţeles. Întîi Decembrie este remorcat de fiecare partid şi candidat, cum poate şi cît îl duce mintea, la caravana sa electorală.

Singurul lucru de care mă mir este: de ce ne mai mirăm atîta că "nu mai există nimic sfînt pe lume?". De ce se mai indignează unii, teatral, pentru că în loc de evocarea momentului istoric şi a faptelor oamenilor care au dat identitate politică statului modern românesc, politicienii zilei fac de 15 ani acelaşi lucru: propagandă de partid şi electorală. Ba nu, mai fac ceva care chiar ne deosebeşte de alţii. Fac bîlci! Adică transformă ceea ce ar trebui să fie măcar o zi a solemnităţii într-o harţă de obor!

Răspunsul meu la această din urmă întrebare ar putea să pară unora deconcertant: pentru că, în esenţa sa, conceptul "zilei naţionale" este o construcţie factică, iar politicienii români sînt, în esenţa lor, oameni sinceri: nu se pot preface că sînt solemni, integri, respectuoşi, încrezători în valori, nici măcar atunci cînd acest lucru le-ar fi avantajos!