3, 2, 1... începe circul!

Zilele acestea s-au împlinit 50 de ani de la difuzarea a ceea ce a fost, probabil, cel mai influent clip de reclamă politică din toate timpurile. Este vorba despre celebrul Daisy (Margareta). Ideea este simplă. O fetiţă rupe, pe rând, petalele unei margarete. Joacă jocul acela copilăresc, numărând fiecare petală. La un moment dat, numărătoarea copilei se opreşte şi o voce aspră, militară, se aude. Începe acum o scurtă numărătoare inversă, care se termină într-o explozie nucleară.

Clipul, produs de campania lui Lyndon Johnson, candidatul democrat din alegerile prezidenţiale americane, a fost difuzat o singură dată. Cu toate acestea, impactul său a fost de-a drepul... nuclear. Ţinta sa era Barry Goldwater, candidatul republican. Intenţia democraţilor era să îl prezinte pe Goldwater ca pe un fel de maniac al războiului atomic, gata să împingă Statele Unite într-o confruntare fatală cu Uniunea Sovietică.

Merită să ne amintim despre clipul Daisy, pentru că el a marcat un anumit stil de a face politică. Unul care se practică şi astăzi. Unul care presupune caricaturizarea adversarului în clipuri scurte. Un stil controlat de consultanţi de imagine. Unul care recurge la simboluri şocante în dauna argumentului logic.

Iată alt clip, care a fost difuzat în aceeaşi campanie. O fetiţă mănâncă îngheţată. Un minut doar asta face pe ecran, linge cu poftă o îngheţată. Comentariul însă este al unui adult. Cu voce gravă, acesta ne informează că îngheţata conţine elemente precum calciul, necesare copiilor. Însă îngheţata mai poate conţine şi elemente radioactive precum cesiul. Iar cesiul ajunge în îngheţată datorită testelor nucleare. Pe care Barry Goldwater are de gând să le efectueze dacă ajunge Preşedinte...

Acum, nu trebuie să fii nici pro şi nici contra lui Johnson sau a lui Goldwater pentru a-ţi da seama că este ceva în neregulă cu acest fel de a stoarce un vot de la alegători.

Echipa lui Johnson nu s-a oprit aici, ci a produs un model de campanie negativă care a fost emulat apoi de numeroşi politicieni. Alt clip a exploatat nemilos o glumă a lui Goldwater, care a afirmat că poate ar fi mai bine pentru SUA ca partea de Est să fie tăiată cu fierăstraul şi să fie lăsată să plutească, în derivă, în largul oceanului.

Departe de mine de susţine că simplificările şi simbolurile, nu au nici un loc în retorica politică modernă. Însă, aşa cum spunea odată Einstein, "Totul trebuie făcut cât se poate de simplu, însă nu mai simplu decât atât!".

Văd şi acum la televizor aşa-numite "dezbateri", în care, de fapt, nimeni nu dezbate nimic. Fiecare are, conform "moderatorului", 30 de secunde pentru a lămuri chestiunea arzătoare.

Dar vin şi întreb: ce chestiune poate fi lămurită mulţumitor în 30 de secunde? Cauza inflaţiei? Efectele emigraţiei? Separarea puterilor în statul modern? Orice minte normală realizează imediat că "regula celor 30 de secunde" nu are decât rolul de a transforma orice subiect decent într-un spectacol de circ.

Cu toate acestea, propaganda negativă, cu clipuri tip ciocan-în-moalele-capului, se pare că are oarecare eficienţă. Pe Barry Goldwater, un personaj altminteri foarte interesant, a reuşit să îl demonizeze. Şi judecând după popularitatea genului, în campanii din ţări foarte diferite, se pare că se potriveşte pe instinctele şi aşteptările unei părţi considerabile a publicului.

Degradarea limbajului politicii moderne nu a început cu Daisy. Au mai fost, înainte, filmele abjecte ale naziştilor, în care evreii erau asemănaţi şobolanilor. Au mai fost şi editorialele din Pravda, care au ridicat minciuna şi isteria împotriva "duşmanului de clasă" pe noi culmi.

Însă clipuri precum Daisy au o semnificaţie aparte. Ele nu sunt produsul unui aparat de propagandă al unui stat autoritar, ci sunt produse comerciale, destinate unui public nominal liber. Demagogia, intimidarea, profeţile apocaliptice - toate acestea nu dispar neapărat din societăţile moderne, secularizate.

Rezultatul este o adevărată "cultură a fricii". Alegerea dintre Johnson şi Goldwater, li se spunea telespectatorilor, este una între o "lume în care copiii lui Dumnezeu pot trăi" şi alta în care "trebuie să mergem către întuneric". "Trebuie fie să ne iubim unii pe alţii, fie să murim" - mai anunţă clipul.

Însă o lume în care cetăţenii sunt manipulaţi pentru a-şi asuma emoţiile unui copil nu este deloc o lume inocentă. Este o lume instabilă, anarhică, primitivă. Una care invită agresiunea din partea concurenţilor fără scrupule din arena internaţională. Ruşii se temeau de Ike (Eisenhower), însă nu de el - a ajuns să recunoască Lyndon Johnson. L-ar fi putut adăuga şi pe cel căruia i-a fost Vice-Preşedinte, J. F. Kennedy, pentru ca contrastul să fie total.

În cele din urmă, liderii care recurg la asemenea tactici nu construiesc ceva durabil. În cuvintele lui Lyndon Johnson, la final de mandat: "A fii Preşedinte înseamnă să fii în situaţia unui măgar surprins de grindină. Nu ai cum să faci altceva decât să stai acolo şi să înduri".