A cui e puterea de judecare

Care este dreptul fundamental pe care dictatura l-a luat, înainte de oricare altul, românilor? Proprietatea privată? Asta s-a întâmplat abia din 1948, odată cu decretele de naţionalizare. Dreptul la exploataţia agricolă particulară? Abia din 1949 este decretată "transformarea socialistă a agriculturii". Egalitatea în faţa legii, indiferent de etnie? Abolită oficial şi brutal în secolul XX abia în 1940, odată cu proclamarea "statului naţional-legionar". Nu, răspunsul e altul: dreptul de a fi judecat într-un proces cu juraţi. Abolit de dictatura lui Carol al II-lea, în 1938.

Din timpurile Magnei Carta şi până acum, curtea cu juraţi a fost una din marile stavile împotriva tiraniei şi abuzurilor guvernanţilor. Ea reprezintă dreptul elementar al omului de a fi judecat de semenii săi. Marile democraţii - Statele Unite şi Anglia - au menţinut procesele cu juraţi. În alte state europene, curtea cu juri are un rol redus, dar nu inexistent. În Franţa, procesul cu juraţi este rezervat delictelor celor mai grave. Spania a reintrodus procesul cu juraţi, începând din 1995. La fel şi Rusia, din 1993, în timpul reformelor lui Boris Elţîn. Dincolo de graniţele Europei şi lăsând la o parte fostele colonii engleze, procesul cu juraţi e cunoscut în Brazilia; din 2005 a fost reintrodus în Argentina. Participarea publicului în completul de judecată există în Suedia, Finlanda şi Japonia (sistemul "judecătorilor civili").

Când spui unui avocat din România despre procesul cu juraţi, adesea el sare în sus: "Acesta e sistemul comunist al asesorilor populari!". Incorect. Sistemul asesorilor nu e comunist, în sine. Îl au italienii, germanii sau austriecii. În plus, asesorii populari nu erau juraţi. Ei aveau, de regulă, doar datoria de a veghea să nu se comită abuzuri în timpul procesului. Plus că erau prea puţini. Spre exemplu, conform Legii 58/1968 a organizării judecătoreşti, în procesele în care se cerea pedeapsa cu moartea erau trei asesori populari şi doi judecători. Aceşti asesori nu erau aleşi prin tragere la sorţi, ca juraţii, ci numiţi pe 4 ani de consiliile "populare" judeţene, şi puteau fi "revocaţi în aceleaşi condiţii în care au fost aleşi".

Instituţia juraţilor e necesară mai ales într-o ţară precum România. La noi, Justiţia a devenit un sistem oligarhic. Exis­tă reţele formate de avocaţi şi judecători care garantează, practic, rezultatul oricărui proces. Mai ales pe plan local, cârdăşia dintre unii judecători, procurori, avocaţi şi poliţişti e notorie. Marile procese de corupţie se amână la nesfârşit, până la temenele de prescripţie, din raţiuni de "procedură". Verdictele, atâtea câte sunt, par uneori desprinse din filmele SF. Puţinii judecători care au verticalitatea să îi condamne pe marii rechini se trezesc că hotărârile lor sunt infirmate la Curtea de Apel.

Tot acest circ al Justiţiei e patronat de politicieni. Numeroşi parlamentari sunt avocaţi. Ei votează o lege în Cameră, după care aleargă să îşi pună roba şi să îi apere pe infractori de aceeaşi lege, la tribunal. Alţi politicieni au ajuns la Curtea Constituţională, unde au decis că "Odată boier, întotdeauna boier!", extinzând o absurdă imunitate şi asupra foştilor miniştri.

Mai nou, aceşti oameni încearcă să ne convingă că "trebuie să lăsăm Justiţia să îşi facă treaba şi să decidă ea, nu publicul la televizor". Las la o parte faptul că în loc să îşi facă datoria, "Doamna cu Balanţa" s-a oprit să guste o ciorbă de burtă la restaurantul oamenilor noştri politici. Grav e faptul că această teză, despre neimplicarea publicului în actul de justiţie, vine împotriva spiritului democratic.

Ce înseamnă, într-o democraţie, că poporul are puterea suverană? Înseamnă că el deţine, la origine, toată puterea, în toate formele sale: legislativă, executivă şi judiciară. Aşadar, puterea de a decide într-un tribunal asupra vinovăţiei unui om aparţine, în natura sa, poporului. Ea este doar transferată clasei judecătorilor. Temporar, limitat, condiţionat. De fapt, în sistemele care menţin juriul, puterea de judecare rămâne la oamenii comuni, reprezentaţi de juriu, care dă verdictul. Judecătorul doar stabileşte, pe baza acestui verdict, pedeapsa.

La noi se petrece exact invers. O castă închisă, de politicieni şi de pseudo-jurişti, apare toată ziua pe ecrane să ne convingă că noi nu avem dreptul să ne uităm la imaginile acelea sordide, cu miniştri, palincă şi caltaboşi. Că nu avem dreptul să îi judecăm nici măcar moral, "până ce Justiţia nu se pronunţă". Ei bine, avem o veste proastă pentru ei. Justiţia este, în principiu, la noi. Puterea de judecare e a noastră. Într-o democraţie, noi, cetăţenii, avem nu doar dreptul, dar şi datoria să ne pronunţăm.

De aceea, reforma sistemului juridic în sensul re-introducerii juriului, ca în 1868 şi 1923, e necesară. România, în deceniile sale civilizate, a avut curţi cu juraţi. Nu e un sistem perfect, dar măcar e al nostru. Nu al celor care doresc să ne priveze de orice capacitate şi drept de a-i judeca.