Afacerea Năstase

Puţine evenimente sociale majore îşi dezvăluie secretele la cald. "Afacerea Năstase", cum va intra ea în istoria justiţiei din România, nu are nicio şansă să devină excepţie. Dimpotrivă, vor trece foarte probabil decenii înainte să începem a întrezări cutele şi cotloanele, meandrele şi subteranele, vălurile şi camuflajele aşezate cu grijă, unele peste altele, pentru ca o banală hotărîre judecătorească să ascundă, cît mai bine, Adevărul!

Există totuşi un avantaj al cercetării la cald... mirosul. Întotdeauna se simte ceva în aer. Iar "Afacerea Năstase" pute! Nu ştim exact cît de adîncă este haznaua, dar mirosul este distinct şi inconfundabil! Iar, el avertizează!

Mai întîi, nu e cazul să-şi facă cineva iluzii! Justiţia din România nu s-a dat peste cap de trei ori ca să devină, tocmai cu ocazia zilei de naştere a lui Adrian Năstase: "curajoasă", "independentă faţă de comanda politică", "implacabilă în urmărirea adevărului", "nepărtinitoare în căutarea şi administrarea probelor" sau "făcătoare de dreptate prin conţinutul sentinţelor". Dacă ne-o spunea altcineva, poate că eram tentaţi să credem, dar cei care ne dau acum aceste asigurări sunt cei ce ieri ne avertizau pe un ton apăsat şi tenebros că reforma justiţiei româneşti este atît de fragilă, încît pînă şi schimbarea unui singur om ar aduce cu sine prăbuşirea edificiului instituţional. Justiţia care l-a condamnat pe Năstase este aceeaşi care, zi de zi, deschide şi închide, face şi reface, prepară şi reşapează dosare de anchetă, după cum "bate vîntul", ori după cum o cer enteresele partidului, pentru ca în cele din urmă să dea verdicte care au făcut din România statul cu cele mai multe condamnări la CEDO. Nu pentru vînzarea ilegală de covrigi, ci pentru sentinţe definitive (!!!) care ignoră faptele, legea şi adevărul, ori au trecut cu vederea atî­tea erori de administrare a probelor, de calificare juridică a faptelor şi de inconsistenţă a hotărîrilor, încît pretenţia că suntem un stat de drept a devenit pur şi simplu ridicolă. Cît a contribuit guvernarea Năstase şi poa­te el însuşi la atingerea acestui prag de degradare a justiţiei din România este un subiect la care merită să reflecteze, cel care astăzi culege roadele furtunii pe care a semănat-o atunci cînd, din splendida izolare a cabinetului său, nu simţea decît vagi şi plăcute adieri de vînticel autoritar-discreţionar în administrarea puterii. Şi, odată cu el, noi toţi!

Vestea condamnării definitive a lui Adrian Năstase la doi ani de închisoare, cu executare, poate să elibereze sentimente umane, care pot fi înţelese, indiferent dacă sunt justificate sau nu, de "eliberare" din chingile frustrării, ori ale neputinţei, de "revanşă": "În sfîrşit, a încasat-o şi el, gros!" Dincolo de toate aceste trăiri şi răbufniri subiective, acuzatoare sau compătimitoare, rămîne problema care ar trebui să-i dea frisoane fiecăruia dintre cetăţenii acestei ţări: dacă sentinţa în "Afacerea Năstase" şi nu doar ea, ci întregul demers judiciar, de la des­chiderea şi constituirea dosarului, pînă la judecarea lui definitivă, este mai mult "o făcătură", menită "să rezolve" problemele politice ale unora, decît un act onest de justiţie, cum susţin avocaţii celui condamnat, pe ce lume trăim noi, cetăţenii acestei ţări? În ce veac? În ce fel de alcătuire politică şi statală? Dacă Năstase are, totuşi, dreptate cînd sus­ţine că trofeul vînat este el, nu Adevărul? Cum rămîne cu principiul fundamental al justiţiei care admite că este mai bine să scape zece vinovaţi, decît să fie condamnat un singur nevinovat? Sau poate, cînd vinovatul se numeşte Adrian Năstase, principiul nu mai este bun, se sus­pendă!? Înlocuiţi atunci numele Năstase cu numele dumneavoastră, ori al copilului dumneavoastră şi vedeţi cum stau lucrurile, din această perspectivă! Cel puţin la aceste întrebări este posibil să aflăm, totuşi, răspunsul, atunci cînd dosarul va fi dus de avocaţii apărării la CEDO pentru ca să stabilească alţii în ce măsură justiţia administrată în România a respectat elementarele reguli ale unui proces corect. Ceea ce nu înseamnă că faptele reale ale omului politic, ale omului puterii şi al privilegiilor, Adrian Năstase, trebuie să rămînă în afara judecăţii. "Faptele juridic stabilite", în cadrul unei proces corect, sunt însă o altă realitate decît cea în care ne mişcăm cu toţii, în mod obişnuit. În febra relatărilor televizate nimeni nu pare să fi băgat de seamă că ultima instanţă, cea care a pronunţat hotărî­rea definitivă de condamnare, a schimbat definirea juridică, obiectul judecăţii ei. Cu alte cuvinte, opt ani, armate întregi de judecători şi procurori n-au fost în stare să dea o definiţie juridică corectă, nici măcar în completul primei instanţe a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie faptelor pentru care inculpatul Năs­tase a fost supus judecăţii!!!! Pronunţarea unei sentinţe identice, de doi ani cu executare, în a doua instanţă a ICCJ ascunde cu grijă faptul că prima sentinţă s-a dat pentru o definire a faptelor, iar a doua pentru alta! Un sistem de justiţie strîmb clădit, tarat de multiple precarităţi şi grave sechele ancilare, mînat de la spate de biciul ideologiilor politice şi de zăhărelul recompenselor puterii, nu poate pretinde că face Dreptate, nici măcar în spaţiul juridic. Cu atît mai puţin în cel politic. Adrian Năstase, ca mulţi alţii, dintre cei care au exercitat puterea de guvernare în România acestei complicate perioade, are de dat socoteală şi cu siguranţă va face obiectul unui proces de evaluare şi reevaluare morală şi istorică, cu posibile terminaţii juridiciare. Înlocuirea procesului social de înţelegere şi de stabilire a res­ponsabilităţilor pentru diferite decizii şi acte de guvenare prin deciziile unei justiţii despre care toată lumea spune fără ocolişuri că este "mînărită", nu serveşte nimănui, ba mai mult, face rău tuturor, atît Justiţiei, cît şi comunităţii sociale. Şi, ce trebuia să facă Justiţia în cazul specific, "Trofeul calităţii"? Într-o lume mai bună decît în cea în care trăim, după opinia mea, cea mai înaltă instanţă de judecată ar fi expus minuţios mecanismele corupte ale puterii care fac posibilă maşinăria "fondurilor speciale" ale tuturor campaniilor electorale de la noi şi ar fi recunoscut toate slăbiciunile grave ce zac în legile actuale care acoperă cu un strat aproape impenetrabil de impunitate faptele comise în exerciţiul autorităţii de guvernare. Adică ar fi arătat societăţii româ­neşti şi cetăţenilor ei adevărata stare de lucruri din Politica şi din Justiţia României. Responsabilitatea pentru a le îndrepta nu stă în ograda Justiţiei, ci în cea a Puterii de legiferare şi de control legal asupra exercitării puterii, în toate aspectele ei. În acest sens, Justiţia nu trebuie să fie nici "îndrăzneaţă", nici "netemătoare", nici chiar "independentă", ci pur şi simplu CORECTĂ sub aspect procesual şi al conţinutului actului de judecată.

În al doilea rînd, prin condamnarea lui Năstase, România nu se spală de păcate în ochii comunităţii internaţionale, ori ai celor care ne pun şi ne ţin la colţ prin instituţiile şi pe meleagurile europeee, arătîndu-ne cu degetul ca pe cei mai ciumaţi dintre corupţi. Orizontul acestei bătălii este mult mai departe şi vizează nu problemele corupţiei, ci împietrirea României în postura de stat, dacă nu eşuat, atunci cel puţin "continuu asistat", pus sub tutelă. Miopia interesată a celor care şi-au făcut o "profesie" aducătoare de bune venituri şi onoruri din îmbrăţişarea şi propagarea fără nuanţe a ideii că românii, România şi conducătorii lor sunt sursa şi resursa universală a corupţiei pe planeta Pămînt nu a făcut alt­ceva decît jocurile celor care şi de acum înainte vor cînta pe aceeaşi coardă. Şi nu pe degeaba, ci pe bani grei, storşi din România prin mijloace cît se poate de corupte şi de corupătoare!

La fel de iluzorie este şi ideea că această condamnare va da frisoane celor care conduc astăzi România, ori o vor conduce mîine, vindecîndu-i ca o febră mare, dar tămăduitoare, de metehnele şi tentaţiile puterii. Nu s-a întîmplat nicăieri şi niciodată o asemenea minune. "Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut" este o propoziţie al cărui adevăr practic nu a fost niciodată invalidat. Singura diferenţă reală constă în toleranţa socială faţă de corupţia şi corupţii puterii. În unele societăţi, reacţiile sunt mai virulente, iar justiţia devine un instrument capabil să scoată din joc, fără să-şi încalce legile şi principiile fundamentale, pe cei care au deraiat periculos de la normele acceptate social. În altele, toleranţa faţă de corupţie în general şi faţă de corupţia puterii în special este mai mare, iar acolo justiţia devine un simplu instrument pentru plătitul poliţelor, nu al oalelor sparte. Acesta este, din păcate, şi cazul societăţii româneşti.

Ceva îmi spune, între mirosurile grele care învăluie "Afacerea Năstase", că lucrurile sunt încă mai complicate, decît par. Ceva mă face să cred că nu adversarii săi politici din România, nici măcar cei mai înverşunaţi, sunt cei care au vrut "capul lui Năstase pe tavă", cît cercuri unde puterea şi exerciţiul ei nu au nimic de a face cu "jocurile elegante ale democraţiei". Orbit de controlul cvasi necenzurat asupra pedalelor puterii, la care îl adusese apogeul guvernării sale, Adrian Năstase a făcut greşeala capitală de a crede că a mai trecut cu brio un examen, cel de admitere în Grupul Intangibililor, că i s-a rezervat deja un loc, între egali, în clubul unde se fac Marile Jocuri. În virtutea acestei credinţe, hrănită de orgoliul său hipertrofiat, nu este deloc imposibil să fi sfidat personaje şi cercuri de interese care nu iartă pe nimeni, niciodată. Această falsă credinţă vorbeşte, mai explicit decît orice altceva, despre controlul pe care îl au asupra destinelor noastre umane şi istorice cercuri de putere pe care firava democraţie românească nu poate nici să le gîdile la picioare, necum să le influenţeze.

Dacă se vor afla mai multe, peste cincizeci de ani, despre Afacerea Năstase, vom fi primii care să vă dăm de ştire! Pînă atunci, rămîne cum spuneam: "Mult succes în alegeri, tovarăşi!"