America confuziei

Astăzi,1 februarie, odată cu desfăşurarea caucus-ului din Iowa, se lansează oficial cursa pentru desemnarea reprezentantului fiecăruia dintre cele două mari partide americane pentru alegerile prezidenţiale din 8 noiembrie. Iar anul acesta, prima dată după crucialele alegeri prezidenţiale din 5 noiembrie 1940, America pare să se afle într-o confuzie electorală care opune, oarecum simplist, asumarea globalizării opţiunii pentru izolare. Or, dacă până în anii ´70 ai secolului trecut alegerile primare nu constituiau o problemă pentru candidaţii "oficiali" ai partidelor, odată cu mişcările de protest contra segregaţiei rasiale şi împotriva războiului din Vietnam, care au transformat societatea americană, conducerile celor două mari partide au pierdut controlul, iar alegătorii au profitat de puterea ce le-a fost astfel acordată. Aşa au apărut şi s-au impus candidaţi aproape necunoscuţi precum Jimmy Carter, Ronald Reagan, Michael Dukakis (challengerul lui George Bush-tatăl în 1988) sau Bill Clinton. Să ne aducem aminte cum, acum 8 ani, chiar înaintea începerii alegerilor primare pentru investitura la candidatura democrată, Hillary Clinton apărea ca favorită a sondajelor, fiind la o mare distanţă faţă de cel ce va câştiga până la urmă alegerile prezidenţiale, necunoscutul, pe atunci, Barack Obama.

Irupţia "poporului" în jocul atât de complicat al alegerilor primare face ca situaţia de anul acesta să nu poată fi comparată cu cea din 1940. Atunci, Franklin Roosevelt candida pentru cel de-al treilea mandat al său, şi, controlând partidul, câştiga investitura fără probleme. Dar, deşi putea profita din plin de efectele pozitive ale New Deal-lui care contribuise la depăşirea Marii Crize, Roosevelt a obţinut doar 55% din votul popular, faţă de 85% din votul marilor electori. Privind retrospectiv, oare ce s-ar fi întâmplat dacă Roosevelt nu ar mai fi candidat a treia oară? Oare America nu ar fi asistat "neutră" la impunerea nazismului în Europa? Leadershipul Americii de atunci - încă legitim, încă necontestat de un "popor" dominat de frică şi întors contra elitelor de tot felul - nu şi-a permis să rişte o astfel de aventură, dar astăzi, odată cu explozia celui mai grosolan populism, situaţia poate degenera.

În competiţia internă a Partidului Republican, care rezistase până acum ceva mai bine tentaţiilor electoratului de a-şi impune obsesiile şi fricile, candidatura "exotică" a lui Donald Trump face ravagii. Deşi direcţia partidului încercase să păstreze linia rezonabilă a partidului prin susţinerea candidaturii tânărului senator de Florida Marc Rubio, acesta nu reuşeşte să demareze, devansat atât de Ted Cruz, care s-a complăcut să copieze marketingul agresiv impus de Donald Trump care domină sondajele la nivel naţional. Vor fi alegătorii din primele state unde se desfăşoară alegerile cheia unei schimbări de direcţie? Puţin probabil!

În Partidul Democrat, investitura lui Hillary Clinton pare mult mai sigură de data aceasta. Şi aceasta, pentru că fosta Secretară de Stat între 2009 şi 2013 a lui Barack Obama se confruntă de data aceasta cu Bernie Sanders, un concurent ce vine din aripa stângă a partidului şi care nu are cum să câştige în majoritatea statelor, dar poate, în schimb, impune anumite teme şi o anumită atitudine campaniei, ceea ce ar putea produce o serie de inconveniente pentru candidata democrată. Şi aceasta, mai ales în ipoteza posibilei confruntării dintre Clinton şi Trump după ce cei doi vor fi obţinut investitura partidelor lor după Convenţiile din iulie (între 18 şi 21 iulie la Cleveland pentru republicani şi între 25 şi 28 iulie la Philadelphia pentru democraţi).