Amurgul zeilor

A fost o vreme, fericită pentru Omenire, cînd Lumea era locuită de Zei. Toate erau pe măsura lor, de la frumuseţea şi bogăţia palatelor, pînă la faptele de cutezanţă şi nobilă moralitate. Lumea aceasta, pentru motive care nu sunt niciodată explicate satisfăcător de miturile marilor civilizaţii, ajunge, însă, la vremea apusului. Lasă locul alteia. Mai puţin frumoasă, mai puţin bogată, mai puţin îndrăzneaţă, mai puţin nobilă. După care, degradarea continuă, de regulă în patru trepte. Ultima dintre ele este lumea noastră, cea istorică. Impură, săracă, jalnică. Este, desigur, doar o ipoteză, dar ceea ce impresionează este prezenţa ei în toate marile civilizaţii care o preced pe cea modernă.

Deşi trăim într-o lume dominată de pre-conceptul progresului, care nu neagă faptul că este posibil să trăim în cea mai rea dintre lumi, dar ne oferă speranţa că ne îndreptăm spre una mai bună, forţa de atracţie a ipotezei originare, degradaţionale, nu a scăzut, cîtuşi de puţin. Ascultaţi doar, cu luare aminte, la ceea ce se spune şi la ce se oftează prin tîrg.

N-au trecut nici 20 de ani şi nostalgia "epocii de aur" - chiar aşa se chema, oficial! - face parte din peisajul curent al mentalităţilor prezente în "noua" noastră societate. N-aş spune că este dominantă sau că are şanse să devină, dar reprezintă o pată distinctă de culoare în percepţia publică şi are toate şansele să persiste. Vremurile bune au fost altădată, ieri, alaltăieri, acum 10, 20, 50 sau 100 de ani, niciodată azi! Iar de aşteptat, ne aşteaptă doar vremuri încă şi mai rele, cel puţin, în viitorul apropiat! Tema aceasta poate fi cu uşurinţă regăsită în tot felul de analize, fie că este vorba des­pre industria, agricultura sau meşteşugurile din România, despre producţia literară sau artistică, în general, despre starea localităţilor şi a comunităţilor umane care le populea­ză, despre starea instituţiilor publice, despre moralitate sau, mai general, despre calitatea vieţii sociale. Există, la concurenţă, şi analize care sprijină ideea că lumea s-a schimbat spre bine, chiar dacă repartiţia beneficiilor este atît de inegală şi nedreaptă. Dar, ele nu fac ratinguri prea mari şi nici nu vînd ziarele!

Mai nou, aria "amurgului zeilor" este interpretată, cu accente dramatice, într-un scenariu care are ca subiect principal "Presa". Cutare "Idol" s-a hotărît să plece din Empireu, dîndu-şi demisia din funcţia de Zeu; altă "Statuie în viaţă" a presei româneşti s-a coborît, scîrbită, de pe soclu, de bună voie, ca semn de protest faţă de mareea tabloidă ce se revarsă peste noi; un "Corifeu", mai tînăr, şi-a scrîntit glezna moralităţii pe lunecuşul politicii bazate pe şantaj şi părăseşte scena şi, vă spun drept, nici eu nu mă simt prea bine! Presa cu P mare e pe moarte! Unde sunt vremurile bune de-altă dată?!

Există două rădăcini ale aces­tui tip de lamentaţie, care însoţeşte ieşirea din scenă a unor personaje, mai mult sau mai puţin importante: una nevinovată, acceptabilă sub specie umană; alta interesată şi nocivă. Prima ţine de o lege fundamentală a memoriei omeneşti. Memoria este selectivă, iar unul dintre criteriile de selecţie dominante este raportul plăcut/neplăcut. Mai mult, o dată stocate, cu cît timpul de păstrare este mai mare, cu atît amintirile suportă şlefuiri mai accentuate, fiind împinse spre pozitiv, frumos sau dacă nu, măcar acceptabil. Este un gest uman, ca fiecare generaţie, ajunsă aproape de ieşirea din scenă, să invoce trecutul ei, evident idilizat, ca pe un termen de referinţă faţă de prezent; un prezent care nu-i mai este favorabil, iar adesea, nici măcar îngăduitor. Aceste lucruri ţin de "natura umană" şi de "logica generaţională", deci sunt de înţeles, pînă la un punct. A două rădăcină a lamentaţiilor nu mai este însă la fel de "nevinovată" şi deloc acceptabilă. Ea este doar o jalnică dorinţă de manipulare, menită să înlăture competiţia, să prelungească beneficiile unui statut de preeminenţă, de care nimeni nu se desparte bucuros, sau de bună voie. Recursul la falsul ideal al "epocii de aur" nu este altceva decît încercarea de a eterniza o situaţie care ţi-a fost, cîndva, favorabilă.

Presa din România, fie că vrea cineva, fie că nu vrea, va trece prin aceleaşi căutări şi rătăciri prin care trece Presa din toată lumea. Este vorba despre o schimbare globală, care pleacă de la premisa, foarte rentabilă economic, că funcţia principală a comunicării publice nu mai este cea de informare şi eventual de formare a opiniilor, ci una de satisfacere a aşteptărilor, dorinţelor, preferinţelor şi chiar a capriciilor publicului, mai ales a nevoii sale de morbid, la care se adaugă cea de manipulare a opiniilor. Din asta se fac bani peste tot, în presa lumii! Iar, cine vrea să aibă "Presă de cultură"; "Presă de opinie" sau "Presă de poziţie", nu are altă opţiune decît să devină "anexă" a unor mari "fabrici de făcut bani", care sunt dispuse, pentru motive de etichetă, prestigiu sau simplu capriciu, să întreţină activităţi publicistice "speciale", producătoare de minusuri în buget. Cît despre zei, cei care părăsesc scena azi nu trebuie să aibă nicio grijă! Fiecare epocă, fiecare zodie, îşi inventează zeii săi, pe care are apoi grijă să-i exileze în uitare, într-o altă bună zi!