Aplicaţii practice la un mic tratat de emoţii, sentimente şi pasiuni politice

Tratatul cu pricina îi aparţine lui Philippe Braud şi este o lectură cît se poate de instructivă, atît pentru cei care vor să se familiarizeze cu arta politicii, cît şi pentru cei care o privesc de la distanţă, ca pe una din nenumăratele curiozităţi uma­ne. Aplicaţiile sunt necesare, la rîndul lor, pentru a face puţină lumină în ceaţa aceasta deasă, moale, caldă şi umedă care învăluie politica de pe meleagurile noastre, pe măsură ce ne apropiem de pragul prezidenţialelor.

Ca nu cumva să supăr pe cineva, fără de voie, am să încep în ordine alfabetică, cu Ambiţia: "Indispensabilă celui ce vrea să obţină ceva, însă suspectă pentru toţi cei ce nu îndrăznesc să se aventureze pe acelaşi drum", susţine Braud. Nu toată lumea are o părere la fel de bună despre ambiţie, ca autorul nostru. Dovada, un clasic al materiei, Hobbes, credea că ambiţia este o dorinţă de putere nelimitată, niciodată ostoită în timpul vieţii, o înclinaţie universală a speciei umane; O. Wilde defineşte ambiţia ca pe cel din urmă refugiu al ratatului, în timp ce La Bruyere crede că, dacă sclavul are un singur stăpîn, atunci ambiţiosul are tot atîţia cîţi îi pot fi de folos carierei sale.

Ce ambiţii politice pîrjolesc, aşadar, inimile şi minţile principalilor noştri competitori pentru mandatul prezidenţial.

Cel mai proeminent dintre candidaţi, dacă este să ne luăm după rezultatele sondajelor de opinie, rămî­ne actualul deţinător al mandatului prezidenţial, Traian Băsescu. Maxima lui Hobbes pare să-i vină ca o mănuşă şi nici el nu face un secret din dorinţa arzătoare, din ambiţia de-a obţine al doilea mandat la Cotroceni. Îl face asta sclavul celor care-i pot fi de folos în realizarea ţelului său? Şi DA şi NU! Vehiculul său politic rămîne PD-L, dar nimic din dinamica puterii locale în partid şi nici din poziţionarea liderilor principali, de la centru, nu dă de înţeles că unealta ar fi căpătat autonomie, ar fi devenit un jucător independent faţă de Cotroceni, ori capabil să se ţină pe picioare, măcar, în absenţa lui Traian Băsescu. Mai mult, sigur pe sprijinul total al PD-L, Traian Băsescu ar putea juca şi cartea unei candidaturi "deasupra partidelor". O lovitură de imagine care l-ar avantaja în raport cu majoritatea celorlalţi candidaţi aliniaţi şi mărginiţi politic, fără de scăpare. Întîmplător sau nu, două evenimente s-au suprapus în aceste zile: PSD-ul susţine crearea comisiei parlamentare de anchetă asupra gestiunii ministeriale a Elenei Udrea - şah la Cotroceni!; în aceeaşi zi, Vasile Blaga anunţă sec o restructurare guvernamentală, pînă la alegerile prezidenţiale. Desigur, aceasta poate să însemne doar o reducere a stufoasei organigrame guvernamentale, dar poate să anunţe şi mutarea cheie a scoaterii PSD-ului de la guvernare! Şah mat la Geoană-PSD! Realegerea Preşedintelui Băsescu ar putea fi, astfel, proiectată ca o so­luţie obligatorie de ieşire din impas, în condiţiile în care "politicienii mărunţi de partid" sunt incapabili să dezvolte o viziune strategică de guvernare. Preşedintele-jucător, realesul celui de-al doilea mandat, devine astfel Preşedinte-guvernator!

Mircea Geoană, candidatul prezidenţial al PSD este orice, mai puţin ambiţios! Intrarea sa pe orbita care l-ar putea duce la Cotroceni nu este rezultatul unui proiect personal, cu atît mai puţin al ambiţiei, acel combustibil supraîncălzit şi supra-condensat, care arde cu explozie, la cea mai mică scînteie electorală. El este candidatul compromisului realizat în PSD între diferite facţiuni istorice şi centre de putere. S-a speculat îndelung că o ratare la prezidenţiale ar însemna sfîrşitul carierei politice a lui M. Geoană, dar eu aş fi mai reţinut cu privire la acest lucru. Aşa cum ratarea de la Bucureşti l-a aşezat în postura de compromis ideal, o eventuală ratare la Cotroceni l-ar putea ajuta să se întoarcă împotriva celor care au sforărit prin culise în loc să mobilizeze potenţialul electoral al partidului. Abia în aceste condiţii, M. Geoană are şanse să devină un lider cu autoritate, dacă nu chiar autoritar al PSD. Ambiţia şi ratarea se potenţează aici şi ar putea duce la rezultate cu totul neaşteptate pentru dinamica post-prezidenţială a PSD.

Liderul PNL, Crin Antonescu, este cu siguranţă un ambiţios. Problema lui vine din faptul că nu este prea convingător în rol, pentru a-şi mobiliza susţinătorii, pe cei ce i-ar putea fi de folos în carieră. Cu alte cuvinte, nu prea are stăpîni! S-ar putea să fie în căutarea lor, ori să aibă unii, dar ei nu contează încă în jocul politic al acestor prezidenţiale. Cu siguranţă, nu o ratare anterioară îi hrăneşte ambiţia, dar ambiţia de a-şi duce proiectul la capăt ar putea să fie începutul unei ratări. Pentru că, spre deosebire de M. Geoană, un eventual eşec la prezidenţiale i-ar permite lui C. P. Tăriceanu să se re­întoarcă la conducerea partidului, punînd capăt micului intermezzo, care l-a ferit de obligaţia de a candida contra lui Traian Băsescu.

Dar, cu ambiţiile celorlalţi candidaţi prezidenţiali cum rămîne? Dacă sunt articulate pe un proiect şi un mesaj care să rupă marea inerţie a "giganţilor", atunci încă mai au o şansă. Dacă nu, NU!

Cum stăm cu ambiţiile, însă, noi, cei care vom merge la urnă? Aceasta este, desigur, cea mai importantă întrebare, doar că nu o auzim pusă, nicăieri! În consecinţă, nici prea multe răspunsuri nu se află! Nu ştiu cît de folositoare este pentru politică ambiţia candidaţilor, dar fără un electorat care să vrea cu tot dinadinsul ceva de la politicienii înşcrişi în cursa pentru prezidenţiale, fără să ardă de dorinţa de a-şi vedea proiectul promovat, fără reacţiile articulate la ratările politicienilor şi, mai ales, fără a ţine din scurt ambiţiile lor, jucate doar în registrul puterii, Democraţia devine o simplă jucărie stricată, ce-i serveşte doar pe aceia pentru care realizarea ambiţiilor puterii este singurul fruct util al politicii.