Banalitatea răului de la Horthy la Orban

Modul în care afirmaţiile lui Victor Orban despre refuzul militaţiei rasiale a fost perceput de unii din apropiaţii săi, printre care şi Honor Kelemen, trimite la banalizarea râului. Or, prin "banalitatea răului" - subtitlul şi principala contribuţie conceptuală a cărţii Hannah-ei Arendt, Eichmann la Ierusalim - celebra filosoafă încerca să explice cum nazismul şi ideologia sa antisemită s-au transformat într-o rutină birocratică cotidiană care a dus la săvârşirea fără scrupule morale a cele mai grave crime.

Încercând - dincolo de procesul nazismului ca sistem criminal care era pus în scenă la procesul lui Eichmann la Ierusalim în 1963 - să înţeleagă care a fost relaţia dintre acest om - aparent absolut anost - şi propriile sale acţiuni, Arendt credea că descoperise că Eichmann îşi abandonase "puterea de a gândi" pentru a se supune doar ordinelor, anulând astfel orice judecată morală care să distingă binele de rău. De aceea, actele îngrozitoare pe care le-a comis nu sunt rezultatul răutăţii lui intrinseci, ci a "mediocrităţii" sale - de unde şi expresia "banalitatea răului".

Iar în relaţiile romano-maghiare, banalitatea răului a făcut posibile crime abominabile pe care discursul lui Orban de la Băile Tuşnad le readuce - aparent fără să-şi propună - în actualitate. Căci rasismul lui Orban trimite la cel pe care regimul său l-a recuperat discret, dar energic: Miklos Horthy. pe care prim ministrul maghiar îl omagia în 2017 ca pe un "mare om de stat".

Dacă, spre deosebire de Orban, Horthy nu era un mare vorbitor şi nici nu-i plăceau băile de mulţime, în schimb, în privinţa segregării străinilor poziţiile lor sunt asemănătoare. Orban, obsedat de Marea înlocuire, vrea să împiedice degerarea etniei maghiare prin încrucişarea cu alte rase, pentru a-i prezerva canterul naţional, pe când Horthy, obsedat de conspiraţia iudeo-bolşevică a contribuit la exterminarea evreilor maghiari, după ce mai înainte, în 1930, introdusese primele legi antisemite înainte ca Hitler să fi ajuns la putere. Şi s-ar putea ca inspiraţia să nu fie doar în acest aspect, căci predilecţia lui Viktor Orban pentru noua ordine mondială a lui Putin, cel care crede că ordinea de după al doilea război mondial trebuie desfiinţată pentru a da Rusei rolul şi poziţia pe care le merită, pare să trimită către cele două arbitraje de la Viena, din 1938, care au dus la anexarea unei părţi a Cehoslovacei aflate astăzi în componenţa Slovacei şi Ucrainei şi către cel din 1940 care a dus la anexarea Transilvanei de nord-vest.

Revenind la banalitatea răului, aceasta este în inima oricărui rasism, făcând posibilă trecerea de la ideologie la transpunerea sa în practică de către aşa zişii "oameni obişnuiţi". Or, aceşti "oameni obişnuiţi" devin nu doar părtaşi la crimă, ci se transformă în criminali. Iar rasismul de care Viktor Orban a făcut paradă la Tusvanyos şi pe care apoi la revendicat cu şi mai multă emfază la Viena, în întâlnirea sa cu cancelarul Austriei - unde a explicat că ar fi vorba de o simplă abordare culturală legată de refuzul imigraţiei şi a consecinţelor sale civilizaţionale - a fost deja nu doar interiorizat, ci şi banalizat. Iar Hunor Kelemen - care nu-l poarte critica pe Orban fără să fie sancţionat de propriul său electorat - este victima acestui fenomen. Spunând că este vorba despre cultură, Orban a reiterat de fapt poziţia sa rasistă de la Băile Tuşnad, căci trimiterea implicită la aşa zise rase biologice - "În Ungaria, aceste expresii şi fraze reprezintă un punct de vedere cultural, civilizaţional", deci se subînţelege, nu biologic - denotă rasism.

De fapt, în forma sa politică pe care o practică Orban, rasismul se exprimă întotdeauna cultural, luând de cele mai multe ori forma discriminării bazate pe apartenenţa etnică sau "rasială" a celui care este incriminat: evreul pentru Horthy sau musulmanul şi non europeanul pentru epigonul său, Orban. Pentru a se justifica şi a ajunge la "popor", rasismul recurge la prejudecăţi pentru a deprecia persoana sau grupul vizat în funcţie de aspectul fizic sau de caracteristici psihologice, aşa cum a făcut deja Orban în campania sa din 2016 împotriva lui George Soros, care a fost prezentat pe afişe într-o postură ce trimitea la propaganda nazistă din anii "30 ai secolului trecut. Rasismul de stat maghiar se înscrie într-o contiguitate politică pe parcursul ultimului secol, dar nu este doar reflexul automat frustrării istorice legate de pierderea unor teritorii, ci expresia unui blocaj cultural mai vechi, un efect pervers al romantismului politic şi al spirtului naţionalist al revoluţiei maghiare de la 1848.