Căderea părului şi democraţia

Reclama începe piramidal. O voce adînc baritonală ţi se înfige în coşul pieptului de unde vibrează apoi în miezul creierilor şi te întreabă abrupt: "Ai păr?" O pauză, o infimă fracţiune de secundă, marchează locul pentru răspunsul tău, presupus afirmativ. Urmează ghilotina rezolutivă. Autoritatea care comunică cu tine la modul imperativ absolut are soluţia. Ţi-o pune în spinare fără să te poţi împotrivi. N-ai de ales, raniţa şi puşca cu care eşti trimis la război: "Atunci, luptă pentru părul tău!". Secvenţa se încheie, desigur, cu numele unei mărci de shampon fără de care nu poţi avea nici cea mai mică îndoială sau ezitare, te-ai trezi în mijlocul cîmpului de luptă nu tu puşcă, nu tu muniţie şi ai pierde, astfel, iremediabil, pentru totdeauna, podoaba ta capilară. Finalul comercial, însă, nu ne mai interesează. Esenţa paradigmatică este secvenţa "Autoritate-întrebare-răspuns". "Vocea" este autoritatea absolută, ea întreabă, ea răspunde. Noi, ceilalţi, nu avem nici un drept, nici un rol în secvenţa deciziei. Dacă mai avem o fărîmă de minte şi dacă nu vrem să încasăm penalităţile pentru "ieşirea din rînd" şi "nesupunerea la ordin", atunci nu ne rămîne decît o singură cale: ascultarea oarbă şi necondiţionată faţă de autoritate. Ce mai... kantianul imperativ categoric, dublu distilat!!!

Sunt sigur, cititorul nostru perspicace a recunoscut, deja, modelul. Este cel folosit de autorităţile de guvernare, în mai toată lumea, democraţia sau nedemocraţia nu mai contează, cîtuşi de puţin. De cînd a început războiul contra covidului, "războiul sfîrşitului lumii", vorba lui Mario Vargas Llosa, ne-am mutat brusc, fără nici o tranziţie, în această paradigmă. În regimurile autoritare ea nu introduce schimbări esenţiale. Este, în bună măsură, "pîinea şi untul" vieţii politice şi de stat de zi cu zi. Starea naturală a oricărui regim autoritar. Cu democraţiile, însă, lucrurile nu stau cîtuşi de puţin la fel. Schimbarea este importantă nu doar pentru dislocările produse, aici şi acum, ci pentru dinamica socială şi pentru ceea ce se va întîmpla în viitor cu regulile şi mecanismele democraţiei aşa cum sunt ele acreditate constituţional. Întrebarea este valabilă pentru orice democraţie, dar devine acută pentru cele slabe, relativ recent instituite... pentru un "stat tînăr constituţional", cum zice Caragiale... pentru România, etern tînăra şi necoapta democraţie a plaiurilor mioritice care apucă să vadă lumina zilei în istorie, doar ici şi colo, pe sponci, între două episoade de dictatură seacă. Iar, ceea ce se întîmplă de la o vreme nu este deloc a bună. Un fior autoritarist străbate şi înviorează mai toate instituţiile statului nostru, incapabil să "construiască ceva", dar mereu dispus să-şi pună cetăţenii cu botul pe labe, transformîndu-i de pe o zi pe alta în supuşi. Mai larg, adunătura de indivizi care ocupă spaţiul politicii noastre este şi ea cuprinsă de spasme similare, de accese convulsive repetate şi tot mai violente de autoritarism cu iz dictatorial. Încă şi mai grav, reacţiile societăţii la aceste întîmplări, deloc hazlii sau demne de trecut cu vederea, sunt slabe, locale şi lipsite de puterea de a coagula un răspuns social, mai larg, semnificativ. Este suficient să pui sub lupă episoadele repetate ale atacurilor la instituţii cum sunt Curtea constituţională şi Avocatului poporului, şi mai ales la persoanele care ocupă temporar aceste funcţii. Într-o democraţie cît de cît bazată pe statul de drept, asemenea atacuri ar fi fost penalizate nu doar politic, ci şi penal. Dacă cineva consideră că activitatea instituţiei respective a ieşit din cadrul normativ prescris legal, există căi prescrise cu precizie pentru a pune lucrurile la punct. De la atacul deloc voalat al Primului Ministru, la spumele de furie de la gura unei "primadone liberale" exilate temporar pe o dulce euro-funcţie la Bruxelles, însă, toate aceste descalificante reacţii au rămas fără răspuns. Iar răspunsul prompt şi cel mai consistent ar fi trebuit să vină de la Cotroceni, de la instituţia Preşedintelui României, responsabilă constituţional pentru starea democraţiei şi a statului de drept. De unde nu a venit nici măcar umbra vreunei reacţii menită să apere instituţii democratice esenţiale atacate cu cataroaiele unei retorici primitive şi puse în pericol de deraierile, ca să nu zic de aberaţiile unor politicieni de gloată, care simt că le fuge pămîntul de sub picioare de îndată ce are cineva îndrăzneala să îi contrazică. Întrebarea cheie ar fi: de unde ni se trage, care este rădăcina acestei permeabilităţi sporite, receptivităţi prea puţin cenzurate a societăţii româneşti faţă de "soluţiile autoritare"? Desigur, putem repede invoca lipsa tradiţiilor politice democratice suficient de bine înrădăcinate, golurile masive din canavaua constituţională pe care de abia se sprijină şandramaua democraţiei noastre, lipsa cvasi generală de educaţie şi respect pentru valorile autentice ale democraţiei de care suferă nu doar "vulgul", ci şi "elitele", teama difuză de necunoscut şi nevoia de autoritate protectivă etc. Toate acestea sunt mecanisme valabile ca explicaţie şi acţionează ca factori reali în viaţa publică. Parcă, totuşi, mai este ceva... parcă, nu e încă de ajuns. Ceva de care ne ascundem, cu care nu vrem şi nu ne place să fim confruntaţi, pe faţă. Laşitatea!!!

Premisa reclamei de la care am plecat este 100% valabilă şi pentru democraţie: dacă o ai, luptă pentru ea! Dacă nu lupţi, o vei pierde sigur. Cîtă vreme lupţi, nu eşti sigur de victorie, dar încă poţi spera la ea. După ultima şi îndelungata experienţă dictatorială, mai bine de jumătate de secol, societatea României abia dacă a găsit resursele necesare pentru a tolera o democraţie desfigurată de tot felul de invenţii şi originalităţi constituţionale. Nu mai spun nimic despre practicile instituţionale înflorite zi de zi în marginea textului constituţional care violează principiile democraţiei şi ale statului de drept, de care sunt pline mormanele de dosare de la Curtea Constituţională. Sunetele trîmbiţelor care ar trebui să adune "trupele" societăţii româneşti pentru a le trimite la "războiul pentru democraţie" nu se aud de nicăieri. Iar "lumea", fie vorba între noi, este mulţumită aşa! Poate nu pe de-a întregul, dar suficient cît să îşi poată menaja comodităţile acomodabile cu orice peisaj, chiar şi cu cenuşiul apăsător al unui regim autoritarist.