Candidaţi... nu, proiecte... nici atît!

Întrebarea firească: de ce mai avem alegeri? Cum, de ce? Aşa scrie la Sfînta Constituţiune! România este organizată, ca stat, după principiile democraţiei, iar democraţie fără alegeri nu există, decît în regimurile de dictatură!

Adevărul este puţin mai nuanţat. Oameni dispuşi să se bucure de beneficiile, la noi chiar privilegiile, unui fotoliu de primar, preşedinte al consiliului judeţean, ori consilier local se găsesc peste tot. Şi la Bucureşti şi la Şotînga dintre Şipote. De aceea, listele de candidaţi nu rămîn nicăieri, niciodată, goale. Dimpotrivă, sunt aglomerate de cele mai pitoreşti şi neaşteptate figuri. Atît de neaşteptate, cum este cazul Munteanu, încît de două săptămîni toată suflarea presei din România se zbate între adînci teorii ale conspiraţiei şi înfierări care mai de care mai biciuitoare la adresa momîii pe care aşa zişii lideri ai PNL au scos-o în faţa publicului. Cum a ajuns PNL-ul la această soluţie? Simplu, atît îi duce mintea! De ce această soluţie? La fel de simplu! Pentru că, într-o ţară care de multă vreme a pierdut accesul la politică, "strategia" electorală (nu doar a PNL-ului, de altfel) are o singură coordonată, "spectacolul". Mai precis, circul de obor! El aduce voturi, nu calitatea scenariului, nici a actorilor, ci doar zgomotele, tămbălăul şi scălămbăielile. Priviţi exemplarul Trump şi este suficient pentru a înţelege faptul că degradarea politicii în dimensiunea ei electorală, adică a contactului nemijlocit dintre candidat şi electorat, este împinsă în derizoriu, nu doar la noi. Spectacol să fie, că cine să caşte gura se găseşte întotdeauna!!! Nu este chiar o noutate acest dispreţ al politicienilor faţă de cei de la care sunt obligaţi de regulile jocului să-şi ia mandatele de putere şi huzur. Dimpotrivă, a devenit o culoare de fundal a democraţiilor, mai vechi şi mai noi, deopotrivă. Iar manevra nu ţine deloc de specificul "vremurilor", de "tehnologie" şi alte gogororiţe de care sunt pline cărţile de aşa zisă teorie a comunicării politice. Ţine de interesul major al celor care au ajuns să ocupe spaţiul politic. Acela de a se putea fofila în budoarul puterii, fără să se mai bage de seamă că nimic nu-i recomandă pentru asta: nici ştiinţa, nici conştiinţa, nici putirinţa! Doar lăcomia şi jalnica plăcere a servituţii, care te face parte la joc, chiar dacă nici regulile, nici miza nu sunt ale tale, ci ale celor care trag sforile în spatele scenei şi încasează adevăratele beneficii ale guvernării, cele grase şi adesea nevăzute. A doua mare categorie de aspiranţi ai mandatelor elective, la noi, este constituită de "foşti". De la Traian Băsescu, la "Piedone" şi de la Marean, la Blaga, Roman sau Severin, nici unul dintre cei care au gustat, la etajele de jos ori mai sus, nectarul puterii, nu rămîne insensibil la "chemarea", fie şi morganatică, a unui "nou mandat". "La vremuri noi, tot noi!" este deviza larg îmbrăţişată de politicianul român, indiferent de culoarea politică în care s-a drapat! Desigur, nici această manifestare caracteristică a politicii dîmboviţene nu este chiar întîmplătoare. Ea ţine mai ales de comoditatea celor care trag sforile în culisele scenei: este întotdeauna mai uşor şi mai puţin costisitor să "refoloseşti", decît să o iei de la zero cu "investiţiile" într-o nouă păpuşă a jocului politic. În sfîrşit, pentru ca circul să fie complet şi setea funciară de originalitate a democraţiei noastre să nu rămînă neostoită, iaca popii de prin toată ţara dau năvală să se facă primari. După ce toate clădirile oficiale ale administraţiei de stat s-au umplut de icoane, cruci şi mătănii, nici nu-i de mirare! Ba, am putea spune, este pasul firesc, înainte! De ce să fie primăriile conduse de atîţia amatori într-ale cădelniţei şi patacelor, să mai fie şi profesioniştii la putere! Dacă ridicolul ar fi singura dimensiune din spatele temei, nu ar fi meritat osteneala. Nu este însă, aşa, nici pe departe. Ofensiva politică a "bisericii" asupra spaţiului public, în România, aspiraţia ei de putere statală recunoscută de lege, dacă nu chiar de Constituţie, este una de amploare şi nu se va încheia, cu siguranţă, odată cu alegerile din acest an, ori din anii care vin. Ea este parte a instrumentalizării obiectivelor anti-occidentale şi anti-modernizare, în România, nu de ieri de astăzi, ci mai de multişor vreme, cam de pe cînd Cuza a cutezat blasfemia să reducă dimensiunea moşiilor bisericeşti!

Iar acum, desigur, întrebarea cheie: dacă avem atît de mulţi actori aspiranţi la funcţiile publice, de ce nu avem candidaţi? Răspunsul vine, chiar, de la origini! Ale termenului candidat, pe care toate limbile latine îl folosesc cu acelaşi sens şi aceeaşi rădăcină. Iar, rădăcina are de a face cu termenul candidus, care trimite la albul în care se drapau competitorii pentru funcţiile publice în vechea Romă. Un alb care, atunci ca şi acum, este simbol al sincerităţii, al purităţii, semnul vizibil că nu ai nimic de ascuns, contrariul lui cinic şi mincinos!!!

Cît despre "proiectele" celor care dau buzna să ocupe fotoliile din primării, cuvîntul NIMIC este mult prea slab ca să lumineze goliciunea fără de ruşine a pretendenţilor noştri politici. De unde şi concluzia inevitabilă: avem alegeri, dar nu ca să avem Libertatea ori Puterea să alegem!